[ CARTEA DE SÂMBĂTĂ ] Merengue pentru dictator
Dictaturile
politice ale secolului al XX-lea sunt teme centrale ale ficţiunilor politice,
iar seria de texte ale autorilor sud-americani din a doua parte a secolului
trecut a impus o categorie specială de roman politic, romanul dictatorului.
Între titlurile ce sunt dedicate tematicii speciale despre dictaturi se află şi
“Domnul Preşedinte”,
publicat de Miguel Angel Asturias (Guatemala), “Recursul la metodă”, de Alejo
Carpentier (Cuba), “Eu, Supremul”, de Augusto Roa Bastos (Paraguai), “Toamna
patriarhului”, de Gabriel García Márquez (Columbia), sau “Războiul sfârşitului
lumii”, de Mario Vargas Llosa (Peru).
Între
aceste cunoscute titluri, semnate de sud-americanii ce fac parte din valul ficţiunii
politice contemporane, se înscrie şi “Sărbătoarea ţapului”, o dedicaţie făcută
de Mario Vargas Llosa eliberării dominicane de sub dictatura lui Trujillo, titlu
politic învăluit în muzica dominicană a sărbătorii eliberării de dictator, ca un
merengue pentru dictator.
În
“Sărbătoarea ţapului”, Mario Vargas Llosa ficţionalizează contexte politice şi
scenografii politice din finalul prelungitei dictaturi a generalului dominican Rafael
Trujillo. Titlul textului şi scenariul naraţiunii fixează un eveniment politic
cheie, desfăşurat în data de 25 ianuarie 1960, când, la sărbătorirea religioasă
a Sfintei Ocrotitoare, Nuestra Senora de Altagracia, Biserica Catolică anunţă,
prin vocea prelaţilor catolici din toate bisericile dominicane, că denunţă
dictatura truillistă, acuzând-o explicit de abuzuri prin intermediul mesajului
din Pastorala Episcopală. Se dă semnalul unei sărbători tragice a dictatorului,
căruia i se spune Ţapul. Sărbătoarea evocă, mai ales, o relaţie dialectică
dintre armată şi biserică, cele două instituţii puternice şi respectate de
popor, armata fiind mediul de provenienţă al dictatorul dominican (i se spune
şi „Generalisimul”),
dar şi fieful clanului acestuia, iar biserica jucând rol de contra-presiune,
prin semnalul de opoziţie dat de biserică faţă de toate încălcările drepturilor
omului şi faţă de abuzurile regimului, transmis în plin apogeu al Erei
Trujillo.
Ficţionalizarea
dictaturii recuperează multe caracteristici ale regimului Trujillo, dar şi
concentrează atenţia către personalitatea dictatorului, evocat prin cele trei
planuri narative şi acţionale ale textului: cel al rememorării experienţelor
din tinereţea Uraniei Cabral, fiică a unuia dintre cei mai puternici oameni ai
regimului Trujillo, căzut în dizgraţie, planul ce cuprinde scenele de monolog
şi diaolg al dictatorului, din perioada imediat anterioară atentatului, în al
treilea plan contrapunându-se figurile conspiratorilor şi ale liderilor noului
regim, alături de cele ale vehiului regim.
Sărbătoarea ţapului, perioada finalului de
dictatură, deschisă prin declaraţia de dizidenţă din Pastorala Episcopală
catolică, transmite un simbol tragic al tiranicidului, în care finalul
dictatorului este echivalent cu moartea unui animal pe marginea drumului, dar
şi cu decăderea şi dezorganizarea politică a statului, după dispariţia dictatorului.
Între cele două construcţii
ideologice aflate în opoziţie, percepute public ca supranaturale, cea a
destinului providenţial al dictatorului, căreia i se opune cea a mesajului
bisericii, se duce o confruntare proiectată şi purtată pe scena societăţii
dominicane. De la nucleul conspiratorilor, până la manifestanţii de stânga şi
opoziţia ce se organizează după dispariţia dictatorului, dominicanii se află
sub influenţa celor două construcţii de ideologie politică.
Prima ideologie
produce cultului personalităţii Binefăcătorului Generalisim. A doua se opune
dictaturii, militând pentru libertatea de conştiinţă şi drepturi civile. Cele
două construcţii ideologice formează chiar un univers de reprezentări sociale
aflate în conflict, generând violenţă, dezordine, brutalitate. Atunci când
Trujillo este asasinat, dominicanii nu sunt imediat eliberaţi de ideologia
construită în timpul conducerii autocrate, iar continuitatea cultului
personalităţii conduce chiar la acuzarea şi pedepsirea, torturarea şi uciderea
celor care au conspirat pentru organizarea tiranicidului.
Pedepsirea
consipratorilor este o amprentă tot atât de puternică a perioadei de tranziţie
politică, pe cât este de acută reprimarea oricăror dizidenţe în timpul
dictaturii, de către poliţia politică. Tranziţia spre o viitoare democraţie are
loc lent, cu multe concesii pe care Preşedintele recunoscut de noul regim le
face clanului fostului tiran, tocmai datorită faptului că o ideologie a cultului
personalităţii nu poate fi înlocuită la scară socială imediat a doua zi după
dispariţia tiranului. Libertăţile civile şi drepturile cetăţenilor se câştigă
în timp, câte una, rearanjarea instituţiilor şi relaţiilor în stat având mai
multe etape, până când, după mai multe luni de la atentatul asupra dictatorului
şi eşecul loviturii de stat, conspiratorii sunt oficial recunoscuţi drept eroi
dominicani.
Evocarea perioadei de dictatură, dar şi a celei de tranziţie spre
democraţie, cuprinde referinţele către planul iraţional, dominat de explicaţii
supranaturale, cele care sunt note caracteristice pentru politica latină
sud-americană. În societatea dominicană rolurile politice sunt puternic
despendente de caracteristici de gen (machismul este fundamental în politică)
sau rasă şi etnie (superioritatea albilor, prigonirea haitienilor), şi mai ales
de credinţele iraţionale propagate social.
Valorile
unei societăţi liberale se întrevăd în aspiraţiile celor ce conspiră împotriva
dictatorului Trujillo, dar cele mai adânci caracteristici ale societăţii
dominicane sunt cele legate de tensiunile sociale şi fenomenele politice ale regimului
dictatorial: corupţia generalizată, traumele din memoria victimelor dictaturii,
machismul clanului conducător, interdicţiile impuse de regim. Ficţiunea
politică are mijloacele de a construi şi un discurs interior propriu
dictatorului, prin care sunt reflectate aceste constante ale dictaturii
(machismul, violenţa, autoidolatrizarea, însingurarea, dorinţa de verificare
permanentă a loialităţii clanului). Acest monolog interior al dictatorului, sau
chiar dialogul pe care dictatorul îl are cu cei mai apropiaţi oameni din
ierarhia puterii, sunt unele dintre cele mai personalizate intervenţii din
ficţiune, deosebit de importante în portretizarea şi evocarea jocului de rol al
dictatorului şi a conştiinţei acestuia.
Cercetătorul
Michael Wood subliniază faptul că:[1]
“Deşi nu există particularităţi speciale care să aparţină doar dictatorilor
latino-americani, putem spune că în această zonă sud-americană oamenii cred că
în cultura lor există o înclinare specială de a recunoaşte astfel de actori
publici dominatori, pentru ca apoi să îi admire, să li se alăture, cu toate
sentimentele de indignare sau fascinaţie, de resemnare sau revoltă ulterioară.”
Aceasta este şi observaţia directă pe care o aduc prin
analiza discursului din text, faptul că situarea ambivalentă din societatea
dominicană, într-o dialectică colectivă, de la admiraţie mistică la revoltă de
credinţă faţă de dictator, este tema principală a acestei ficţiuni politice
specifice zonei sud-americane, cu un caracter transnaţional latino-american.
Reprezentarea instituţională a acestei ambivalenţe politice evocate în text se
realizează chiar prin situarea în opoziţie a instituţiei armatei cu instituţia
bisericii catolice, în ultima etapă a dictaturii.
Naraţiunea este structurată
prin completarea a trei planuri, în care apar principalele personaje:
· evocarea şi rememorarea consemnată de Urania Cabral,
fiica preşedintelui Senatului din regimul tujillist, Augustin Cabral (căzut în
dizgraţie), care se întoarce în 1996 într-o scurtă călătorie în Republica
Dominicană şi îşi vizitează familia, după ce emigrase în SUA cu mulţi ani înainte,
chiar din cauza expunerii şi umilinţei la care fusese supusă;
· scenele care îl au în prim-plan pe dictatorul Rafael
Leónidas Trujillo Molina, ale monologului interior şi ale dialogului cu cei mai
apropiaţi oameni ai regimului;
· organizarea şi evoluţia conspiraţiei pentru uciderea
dictatorului, iniţiată de către cei patru prieteni: Antonio Imbert Barrera,
politician, Antonio de la Maza, militar din garda personală a dictatorului, a cărui frate a fost ucis la ordinul dictatorului, Salvador Estrella
Sdhala, cunoscut ca “Turcul”, catolic
fervent indignat de crimele regimului, şi Amado Garcia Guerrero, cunoscut ca
Amadito, locotenent în armată.
Pe
lângă aceste roluri principale, apar şi alte patru personaje de prim-plan:
· Generalul Pupo Roman, şef al Forţelor Armate
Dominicane, cel care trebuia să joace cel mai important rol în reuşita
conspiraţiei, cel care reuşeşte să compromită
lovitura de stat;
· Colonelul Johnny Abbes Garcia, şef
al poliţiei politice (SIM);
· Fiul dictatorului, Ramfis Trujillo,
care răzbună moartea dictatorului prin torturi şi violenţă, multe luni după
moartea tatăşui său;
· Preşedintele Joaquin Balaguer, cel
care a jucat timp de treizeci de ani rolul de marionetă a dictatorului, iar
după căderea regimului se remarcă drept principală autoritate politică a
tranziţiei.
Prin decuparea enunţurilor discursive prin selecţia fragmentelor narative cu conţinut
politic, au rezultat scene, personaje, scenografii şi scenarii politice,
fragmente prin care se identifică reţele de putere relevante din textul
analizat.
Au
fost selectate 39 de fragmente discursive din cele
24 de capitole în care este structurat
textul. Selecţia a considerat un conţinut în care s-au remarcat cuvinte cheie
pentru definirea relaţiilor şi strategiilor de putere din textul ficţional, în
care sunt descrise scene, roluri şi personaje reprezentative în structura de
putere proiectată narativ.
Lista extinsă de
operatori politici identificaţi se poate regrupa în opt clase de operatori
politici:
1.
Pericolul extern,
operator generic
pentru ce grupează clasa de operatori ai puterii din care fac parte:
·
Duşmanul extern
·
Falsa ideologie,
anticomunismul
·
Propaganda
dictaturii
·
Mitul salvatorului
în faţa pericolului extern
·
Imperativul
securităţii ţării
2.
Natura supraumană a dictatorului,
operator generic
pentru ce grupează clasa de operatori ai puterii din care fac parte:
·
Supranumele
dictatorului
·
Charisma liderului
autoritar pseudo-naţionalist
·
Destinul
providenţial al dictatorului
·
Idolatrizarea
dictatorului
·
Trufia dictatorului
·
Mistica tiraniei
3.
Obedienţa necondiţionată,
operator generic
pentru ce grupează clasa de operatori ai puterii din care fac parte:
·
Loialitatea
necondiţionată
·
Servilismul
·
Complicitatea
economică
·
Supunerea totală
·
Sacrificiul de
sânge
·
Renegarea publică a
fiului complotist
4.
Contraponderea Bisericii,
operator generic
pentru ce grupează clasa de operatori ai puterii din care fac parte:
·
Opoziţia Bisericii
·
Independenţa
Bisericii
·
Opoziţia preoţilor
5.
Asasinatul politic,
operator generic
pentru ce grupează clasa de operatori ai puterii din care fac parte:
·
Teama generalizată
faţă de crima politică
·
Poliţia politică
·
Violenţa şi
asasinatul
·
Crima ca trăsătură
a controlului prin violenţă
·
Moartea ritualică a
conspiratorilor
·
Tortura
6.
Propaganda regimului,
operator generic
pentru ce grupează clasa de operatori ai puterii din care fac parte:
·
Manipularea
adversarilor
·
Denigrarea
·
Mass-media aservită
regimului
7.
Opoziţia faţă de dictatură prin conspiraţie,
operator generic
pentru ce grupează clasa de operatori ai puterii din care fac parte:
·
Conspiraţia
·
Sărbătoarea
religioasă ce poartă mesaj politic
·
Nevoia de răzbunare
8.
Mecanismul de instalare a noului regim,
operator generic
pentru ce grupează clasa de operatori ai puterii din care fac parte:
·
Tranziţia negociată
·
Tranziţia graduală
·
Recunoaşterea
adevărului despre dictatură
·
Conspiratorii devin
noii eroi
Cele opt clase generice de operatori politici, cei
care produc dinamica relaţiilor şi strategiilor de putere descrise ficţional
prin textul aflat aici în studiul calitativ al discursivităţii, indică un set
de ancore descriptive asupra naturii şi expresiilor regimului dictatorial
(utilizarea pericolului extern, natura supranaturală a dictatorului, fenomenul
obedienţei necondiţionate faţă de dictator, utilizarea asasinatului politic,
utilizarea propagandei), set care se află în opoziţie şi confruntare cu
ancorele descriptive ale fenomenului de contestare şi schimbare a regimului
dictatorial (contraponderea Bisericii, conspiraţia pentru uciderea dictatorului
şi instalarea noului regim).
Tema care concentrează specificul discursiv al
textului, care surprinde un epicentru al desfăşurării narative, al spaţiilor şi
scenelor, rolurilor şi relaţiilor politice, rezultă din sinteza acestei
opoziţii şi confruntări dialectice dintre expresiile regimului dictatorial, pe
de o parte, şi formele contestării, conspiraţiei împotriva dictatorului şi ale
schimbării regimului, pe de altă parte. Confruntarea se dă între două religii
sau misticisme: între mistica unei naturi supranaturale a dictatorului şi
garanţia liberului arbitru şi a respectării aproapelui, pe care instituţia
bisericii o clamează. Este o dinamică a evoluţiei unei societăţi de la
admiraţia mistică faţă de conducătorul predestinat la revolta de credinţă faţă
de dictator. Tema ficţiunii politice se poate reduce, astfel, la scena spectacolului
de final al unei dictaturi, o scenă în care are loc confruntarea celor două
credinţe: cultul conducătorului predestinat, aflat în conflict cu credinţa
religioasă.
Prima observaţie despre natura acestei teme a
ficţiunii priveşte caracterul ei global, la prima vedere. Implozia unei
dictaturi, lovitura de stat şi uzurparea prerogativelor unui conducător
autoritar şi unic al statului, sunt clişee ale unui final de regim ce se regăsesc
în cele mai diverse societăţi şi etape istorice. Această etapizare, ce porneşte
de la consolidarea unui nucleu conspiraţionist, trece prin atentatul asupra
dictatorului şi ajunge la diversele forme de achimbare instituţională şi
democratizare a regimului, chiar dacă
poate avea accente foarte diferite, este relativ similară pentru multe dintre
dictaturi, indiferent de ţară sau continent.
Multe dintre dictaturile secolului al XX-lea, din
Europa, Africa sau Asia, chiar dacă au fost foarte diferite ca durată sau forme
ale abuzurilor, s-au încheiat prin violenţe, lovituri neaşteptate şi
paralizarea rapidă a capacităţii de exercitare a represaliilor de către
dictator. Regimurile dictatoriale s-au încheiat de cele mai multe ori prin
exprimarea unui clivaj social de adâncime în revolte deschise, prin alungarea
şi condamnarea clanului dictatorului şi prin trecerea mecanismelor puterii în
controlul unei junte militare sau militaro-civile.
Şi
totuşi, în cazul societăţii latino-americane dominicane regăsim şi o altă
trăsătură, comună zonei sud-americane, aparte faţă de cazurile regimurilor
politice de forţă din afara continentului sud-american: o conştiinţă socială
asociată regimurilor dictatoriale dependentă de conflictul mistic dintre cultul
predestinării conducătorului şi credinţele religioase dominante. Această
prezenţă a imaginaţiei magice în viaţa politică, prin întruchiparea unor
calităţi supraumane în figura conducătorului de stat, este o trăsătură a
identităţii regionale sud-americane. Multe dintre exemplele de dictatori ai
lumii sud-americane din secolul al XX-lea confirmă acelaşi contruct de
percepţii şi reprezentări, care au generat acelaşi gen de conştiinţă publică şi
reactivitate socială. Juan Domingo Peron în Argentina, generalul Augusto Pinochet
în Chile, sau Alberto Fujimori în Peru, sunt câteva exemple clasice de lideri
autoritari sud-americani, pe lângă Rafael Trujillo în Republica Dominicană. Având
disciplină militară, dar şi charismă şi putere de influenţă semnificativă
pentru o mare parte a societăţilor lor, aceşti lideri personalizează modul în
care tensiunea dintre mistica socială a patriarhului politic şi credinţa
religioasă au produs şi, ulterior, au decăzut regimuri autoritariste
latino-americane dintre cele mai dure, cu violenţe şi şi contradicţii de
parcurs şi cu momente finale radicale ale regimurilor politice. Gândirea magică
este o dimensiune profund identitară a societăţilor sud-americane, descrisă detaliat
în operele de ficţiune şi în cele nonficţionale ale autorilor acestei zone.
Intersecţia de legende, mituri, cutume, obiceiuri tradiţionale şi vechi
explicaţii supranaturale date faptelor şi ideilor umane, sunt suprinzător de
prezente în foate formele de acţiune socială şi culturală ale acestei regiuni,
având şi consecinţe politice, cum sunt şi în textul analizat în acest studiu,
care devine, din acestă perspectivă, fixat zonal, postlocal, specific pentru o
întreagă zonă continentală sud-americană.
Unul dintre
operatorii politici delimitaţi în cadrul ficţiunii politice „Sărbătoarea
Ţapului” este moartea ritualică a conspiratorilor, pedeapsă cu rol ritualizat,
aplicată conspiratorilor care l-au asasinat pe dictator de către cei din clanul
fostului tiran.
Enunţ
Discursiv
|
Operatorul
puterii
|
Eveniment
al relaţiei
de putere
|
Relaţia / scenariul
de putere
|
30. Poliţia politică îi prinde şi îl omoară pe unul dintre
conspiratorii care l-au ucis pe dictator, iar cadavrul conspiratorului este
expus ritualic
„- Ştim că eşti acolo,
Garcia Guerrero! Ieşi cu mâinile ridicate, dacă nu vrei să mori ca un câine!
„Ca un câine, nu”,
murmură. În clipa în care deschisese uşa cu mâna stângă, cu dreapta trase.
Reuşi să descarce toate gloanţele şi văzu căzând, răcnind, nimerit din plin
în piept, pe cel care-l ameninţase să se predea. Dar, doborât de nenumărate
focuri de mitralieră şi revolver, nu mai avu timp să vadă că, nu numai că
omorâse un agent calie, dar mai şi rănise şi alţi doi, înainte de a muri el
însuşi. Nu mai avea cum să vadă că trupul său a fost legat – aşa cum legau
vânătorii animalele ucise în vânătorile din Cordillera Central – pe capota
unui Volkswagen, şi că aşa, ţinut de glezne şi de încheieturile mâinii de
oamenii lui Johnnz Abbes care se aflau în „cepillo”, a fost arătat
privitorilor din parcul Independencia, pe unde ucigaşii săi au făcut un ocol
triumfal, în timp ce alţi agenţi calies intrau în casă, o găseau, acolo unde
o lăsase el, pe mătuşa Meca mai mult moartă decât vie, şi o duceau
îmbrâncind-o şi scuipând-o la sediul SIM, în timp ce mulţimea lacomă,
începea, sub privirile batjocoritoare sau obraznice ale politiştilor, să
prădeze casa, punând stăpânire pe tot ceea ce furaseră mai înainte agenţii
calies. După care vor prăda totul, o vor desface bucată cu bucată, o vor lăsa
fără acoperiş şi, în cele din urmă, îi vor da foc, astfel încât, la căderea
nopţii, nu vor mai rămâne din ea decât cenuşă şi ruine carbonizate.” (pag.
382)
|
Moartea ritualică a
conspiratorilor
|
Unul dintre
conspiratori este ucis şi expus în piaţa publică
|
Poliţia politică îşi
aplică pedepsele şi ritualurile împotriva conspiratorilor chiar şi după ce
dictatorul este ucis
|
Tot aşa cum este
înţeles operatorul politic de către filosoful puterii în “Trebuie să apărăm societatea”, în care
operatorul politic este un operator al dominaţiei, avem cum să considerăm operatorii puterii din textul lui Mario
Vargas Llosa ca fiind exemple complementare de operatori ai dominaţiei: pericolul
extern, natura supraumană a dictatorului, obedienţa necondiţionată, asasinatul
politic, propaganda regimului, toate aceste cazuri fac posibilă dinamica unor
relaţii de petere.
Cazurile de operatori ai puterii care fac referire la
opoziţia faţă de regim se referă la operatori ai contra-dominaţiei:
contraponderea Bisericii, opozitia faţă de dictatură prin conspiraţie,
mecanismul de instalare a noului regim.
Juxtapunerea celor două clase de operatori ai puterii,
prezenţi în text, face trimitere şi la explicaţia de profunzime ce este
utilizată despre reţeua de relaţii de putere, dincolo de expresiile clasice,
aproape convenţionale, asupra puterii. Perspectiva lui Michel Foucault asupra
puterii, aplicată la textul lui Mario Vargas Llosa, a indicat prezenţa în
discursul ficţional a expresiilor clasice ale puterii într-un regim: cum se
câştigă puterea (violenţă, mitul salvatorului faţă de pericolul extern,
presiune militară), dar şi cum se consolidează legitimitatea regimului. Aşadar,
acest text clasic al puterii poate fi interpretat atât prin filtrul unei
analize de putere în sens clasic, dar şi
prin cel al analizei discursivităţii, urmărin dinamica relaţiilor de putere
indusă de operatorii puterii. Sunt faţete diferite prin maniera interpretativă:
dacă în sensul clasic al interpretării, puterea este analizată în formele ei de
expresie pe stadii ale regimului, în sensul propus prin metoda din acest
studiu, puterea este un montaj de relaţii activate de operatorii puterii.
Avantajul de a utiliza această nouă manieră de interpretare,
prin listarea operatorilor puterii, constă în faptul că permite operaţionalizarea
fiecărei microarhive, fragment de text, până la nivel de eveniment al relaţiei
de putere acţionat printr-un operator politic, aşa încât microanaliza
fragmentară să faciliteze concluziile şi formarea tabloului de ansamblu asupra
discursului ficţional ca totalitate.
Prin metodologia clasică de explicare a puterii se obţin
interpretări relevante asupra direcţiei discursive din text, iar cercetări anterioare
au dat astfel de interpretări asupra
conceptul de putere:
- Puterea, aşa cum se
exercită aceasta în dictatura dominicană descrisă ficţional, este
consolidată pe consimţământul cetăţenilor, ghidat de presiunea legii şi de
penalităţile pentru încălcarea regulilor;
- Puterea este un construct
relaţional căruia îi corespunde un imaginar social dirijat prin
propagandă generalizată, care condiţionează cetăţenii la adecvarea
comportamentului, reprezentărilor şi posturii faţă de simbolurile
puterii;
Studiile
clasice care se înscriu în acestă direcţie de analiză a puterii fac referire la
relaţia dintre conceptul de putere şi conceptele de rasă (rasism), clasă
socială (discriminare de clasă), gen (segregările de gen, dominarea machistă şi
violenţa asupra femeilor), spaţializare (şi teritorializarea controlului),
corporalitate şi vizualizare (supravegherea panoptică a prezenţei şi spaţializării
mişcării fizice), gestică, vizualizare, terminologie şi limbaj (propagandă).
Ele au cunoscut aplicaţii concrete şi pentru textul „Sărbătoarea ţapului”, precum
în studiul lui Sallie Westwood, din 2002[2]. Cercetătoarea face
referire setul terminologic asupra puterii în textul semnat de Vargas Llosa, la
importanţa dimensiunilor vizuale în expresiile puterii, atrăgând atenţia chiar şi asupra modului în care este descris în text rolul
Bisericii Romano-Catolice în „consolidarea esteticii culorilor deschise, a
părului blond, ochilor albaştri”, în contrast cu negrul unui segment important
din populaţia de culoare segregată. Un alt studiu actual se centrează asupra
memoriei păstrate prin textul ficţional asupra puterii trujilliste, aşa cum se
manifestă în planul ficţiunii politice creată de Mario Vargas Llosa: Andreas
Wolff[3] arată că reconstruirea
ficţională a puterii trujilliste reîncadrează dictatura, luându-i monopolul
asupra discursului, facilitând reconcilierea dominicanilor şi sud-americanilor cu propria lor istorie.
Noţiuni şi concepte de primă relavanţă în analiza şi
filosofia socială, inspirate şi susţinute de perspectiva lui Michel Foucault
asupra puterii, devin constructe interpretative ale cunoaşterii sociale, ale
unei teorii asupra puterii proprie studiilor clasice despre putere. Această teorie
clasică, în care se vorbeşte despre gen, rasă, status economic şi educaţional,
apartenentă teritorială şi apartenenţă grupală, despre apartenenţă imagologică
şi identitate comunitară, sunt productive pentru a găsi explicaţii mai degrabă
structurale şi teoretice asupra proceselor de putere. Însă, pentru a cunoaşte
microprocesul raporturilor de putere, pentru o intervenţie deconstructivistă în
textul ce indică relaţiile de putere, consider că relevanţa metodologică a
operatorului politic este cu mult mai importantă. Operatorul politic, în sensul
precis dat de Michel Foucault despre acesta ca operator al dominaţiei (dar şi
prin inversarea acestui sens, la contra-dominaţie), susţine capacitatea de
interpretare asupra discursului din arhiva-text. Operatorul politic este
liantul concret cu care sunt legate cuvintele unei arhive-text, în care se
poate identifica o anume reţea relaţională formată din mai multe roluri
politice, ale dominaţiei şi contra-dominaţiei.
Iată, spre exemplu, un extras de arhivă-text, fragment din „Sărbătoarea
ţapului” despre propagandă, imagologie şi consimţământul faţă de dominaţia
hegemonică a dictaturii, referire la inscripţia montată la multe dintre
intrările în casele dominicanilor în timpul regimului Trujillo:
Enunţ
Discursiv
|
Operatorul
puterii
|
Eveniment
al relaţiei
de putere
|
Relaţia / scenariul
de putere
|
3. Casele dominicanilor se plachează cu lozinca dictaturii
„Căsuţa de pe Cesar
Nicolas Penson, colţ cu Galvan, nu şi-o mai fi primind vizitatorii în holul
de la intrare, unde se afla icoana Fecioarei de Altagracia, cu acea penibilă
placă de bronz: „În casa aceasta, Trujillo este Şeful”. Sau poate c-ai
păstrat-o, ca dovadă a loialităţii tale? Ori poate ai aruncat-o în mare
ca miile de dominicani care au
cumpărat-o ca s-o atârne cât mai la vedere în casă, pentru ca nimeni să nu se
îndoiască de loialitatea lor faţă de Şef, iar atunci când vraja s-a risipit,
au vrut să şteargă orice urmă, fiindu-le jenă de ceea ce reprezenta ea:
laşitatea lor. Sunt sigură că şi tu ai aruncat-o, tată.” (pag. 16-17)
|
Loialitatea
necondiţionată
|
La intrarea în casele
dominicanilor se aplica o placă gravată cu expresia loialităţii faţă de
dictator
|
Supunerea faţă de
dictator se prelungeşte până şi în relaţiile de familie
|
Sau un alt exemplu clar, indicând cum operatorul puterii
transformă percepţiile şi reprezentările şi induce dominare:
Enunţ
Discursiv
|
Operatorul
puterii
|
Eveniment
al relaţiei
de putere
|
Relaţia / scenariul
de putere
|
28. Manuel Alfonso, apropiatul lui Trujillo, explică sentimentul de
împlinire provenit din sacrificiul făcut pentru conducătorul suprem
„Nu exagerez, Augustin.
Trujillo este una din acele anomalii ale istoriei, Carol cel Mare, Napoleon,
Bolivar: din aceeaşi plămadă. Forţe ale naturii, instrumente ale lui
Dumnezeu, creatori de popoare, Trujillo este unul dintre ei, Creieraş. Am
avut privilegiul de a-i sta alături, de a-l vedea în acţiune, de a colabora
cu el. Şi acest lucru nu are preţ.” (pag. 364)
|
Idolatrizarea
dictatorului
|
Trujillo este un idol
politic important la scară istorică, comparat de către cei care îi sunt
obedienţi cu figurile importante din istorie
|
Subordonarea obedientă
merge până la idolatrizare
|
Utilizarea operatorului politic face posibilă chiar
identificarea liniei de demarcaţie
dintre dominaţie şi contra-dominaţie, a dinamicii operaţionalizate dintre cele
două religii sociale care se confruntă în plină regim dictatorial, cea a
cultului predestinării conducătorului şi cea a credinţelor apărate de biserica
majoritară, contestatară pentru Trujillo.
Textul devine arhivă politică pentru că parcurge exploratoriu
o istorie politică, oferă detalii importante asupra evenimentelor, dar mai ales
pentru că indică locul în care imaginarul social punctează intersecţia şi
contradicţia dintre cele două reprezentări mitologizate din societatea
dominicană: cultul predestinării conducătorului şi credinţa religioasă
catolică.
„Sărbătoarea
Ţapului” este sărbătoarea mistică a sfârşitului, a acelui moment în care
tensiunea dialectică dintre judecăţile religiei catolice, împotriva
nedreptăţilor regimului, şi mitologiile populare despre dictator, încep să
devină publice şi să capete forma conflictului. Dictatorul îşi găseşte tragicul
final în mijlocul acestei sărbători, una a tragismului şi bucuriei, deopotrivă.
[1] Wood, Michael, (2002), “Memories of a Skinny Girl“, Online www.lrb.co.uk, London Review of Books, accesată la 1 martie 2017 https://www.lrb.co.uk/v24/n09/michael-wood/memories-of-a-skinny-girl
[2] Westwood, S. (2002), „Power
and the Social”, Routledge, London
[3] Wolff, A. (2006), „Rewriting Trujillo, reconstructing a nation: dominican history in novels by Marcio Veloz Meggiolo, Andres L. Mateo, Viriato Sencion, and Mario Vargas Llosa”, Thesis în Spanish, The Pennsylvania State University
Comentarii