[ CARTEA DE SÂMBĂTĂ ] Citind "Femeia cu Părul Roşu"

Femeia cu Părul Roşu, roman semnat de Orhan Pamuk, este un test experimental ficţional, perfect pentru câteva tipologii de cititori.

Pentru un cititor care se ocupă cu comunicarea şi PR-ul, obişnuit să se joace cu emoţiile şi sentimentele create prin mijlocirea cuvintelor, ori deprins cu tehnicile de mixaj vizual (întâlnite mai ales în textele ficţionale), noul roman al lui Orhan Pamuk dezvăluie întâi de toate o ingenioasă tactică de promovare a legăturii dintre legendele orientale şi cele ale civilizaţiei greceşti. Soiul acesta de alăturare şi chiar întrepătrundere dintre Orient şi Occident este exemplificat prin paralela dintre legenda regelui din cetatea grecească Theba, Oedip, care îşi ucide tatăl, şi legenda din Cartea şahilor, scrisă de Ferdousi, în care se află tragedia lui Rostam şi a fiului său, Sohrab. Ledendele vorbesc simetric despre cum Oedip îşi ucide tatăl, pe regele Laios, dar şi despre cum Sohrab este învins în luptă şi ucis de tatăl său, Rostam. Faţă de Oedip şi tatăl său, eroii persani îşi schimbă doar rolurile învingătorului şi învinsului, jucate în oglindă de fiu şi tată în legenda iraniană.

Cel priceput în comunicare va admira în cel mai recent roman al lui Orhan Pamuk o intersecţie ficţională originală şi captivantă, prin care legendele sunt legate de viaţă, iar viaţa situată la graniţa dintre Occident şi Orient, trasată chiar prin Istanbul, este explicată magic prin forţa de seducţie şi de anticipare a legendelor, fie ele occidentale, sau fie ele orientale. Cititorului atent nu îi va scăpa puterea de atracţie creată de textul lui Pamuk, care vorbeşte de graniţa dintre viaţă şi legende, un punct care se sublimează în gândurile şi emoţiile personajelor din acest roman, ca şi graniţa dintre Occident şi Orient, sublimată şi ea prin paralelismul legendelor. Orice proiect de comunicare şi PR are nevoie, nu-i aşa, de un fir roşu mitologic,  ori măcar de o urmă de context magic, iar în acest roman el este strălucitor, formativ pentru cititorul din acest domeniu.

Unul dintre fragmentele din finalul ficţiunii aproape că prinde întreaga întindere a acestei convingătoare strategii de PR, construită de Orhan Pamuk pentru a marca locul intersecţiei magice dintre legendă şi viaţă.

 „Am încercat s-o liniştesc: nu puteam, desigur, să vorbesc în numele dragului meu Enver, care se afla în închisoare şi al cărui proces era încă pe rol, dar puteam să o asigur că nici eu, nici fiul meu nu intenţionam să desfiinţăm Sohrabul, acea mare companie de construcţii întemeiată, cu deosebită inteligenţă şi inventivitate, de răposatul tată al băiatului, şi nici să-i lăsăm pe drumuri pe sutele de oameni care munceau acolo. Dimpotrivă, doream ca Sohrabul să devină şi mai productiv. I-am spus că, din punctul meu de vedere, Sohrabul fusese întemeiat în ziua în care Meşterul Mahmut şi răposatul tată al copilului meu se apucaseră să sape la puţ, cu treizeci de ani în urmă. 

După ce am afirmat, cu prudenţă, acest lucru, i-am povestit cum veniseră în anul 1986 Meşterul Mahmut şi tatăl fiului meu în cortul cel galben al Teatrului Legendelor Exemplare, la o seară distanţă unul de altul, şi cât de impresionaţi fuseseră amândoi de tragedia lui Rostam şi a lui Sohrab. Între lacrimile pe care le vîrsasem în ziua aceea în cort şi cele pe care le vărsasem după treizeci de ani, la puţ, pentru fiul meu şi pentru tatăl său, exista acea potrivire incontestabilă care leagă legendele de viaţă.
- Viaţa reproduce legenda, am spus eu, exaltată, Nu credeţi şi dumneavoastră la fel?- Aşa cred, mi-a răspuns Ayşe Hanim, politicoasă.
Observam că nici ea, nici directorii de la Sohrab nu doreau să facă nimic care să ne supere, pe mine şi pe fiul meu.

- Nu uitaţi că eu mă aflam la Ongoren când a fost săpat primul puţ de apă al companiei noastre! Subiectul unuia dintre ultimele monologuri pe care le-am rostit la vremea aceea a fost inspirat de Sohrab, care a dat numele companiei dumneavoastră.” (pag. 264)

În schimb, pentru un cititor ce crede în viaţa şi întâmplările din povestirile erotice şi din textele sentimentale, acest roman dezvăluie o stranie şi unică istorisire a sentimentelor sădite adânc în memoria oamenilor, chiar peste generaţii, dincolo de raţiune şi dincolo de diferenţele şi distanţele imposibile dintre ei. Romanul, în buna tradiţie a textelor lui Pamuk, este o vie exemplificare a melancoliei create de autenticitatea sentimentelor, aşa cum sunt cele dintre Cem Bey, eroul întâmplărilor, şi Femeia cu Părul Roşu. Dacă o astfel de legătură atipică poate fi pusă la îndoială, la prima vedere, căci este vorba de o întâlnire neaşteptată dintre femeia de treizeci şi trei de ani şi tânărul de optsprezece ani (fiu al fostului iubit al femeii), an după an, întâmplare după întâmplare, se construieşte sentimentul de autenticitate al sentimentelor celor doi, găsite şi sădite adânc în gândurile personajelor. Această autenticitate atipică a celor doi străini apropiaţi se aseamănă, deloc întâmplător, cu autenticitatea roşului vopsit al părului femeii, un simbol cheie în imaginea lui Cem Bey despre iubire.

Cititorul înclinat spre psihologia emoţională găseşte în acest roman rânduri în care cuvintele se transformă în imagini şi imaginile din text sunt iluminate prin cuvinte simbol, vorbind despre vieţile interioare ale personajelor sale, un supraefect utilizat permamenent în textul postmodern al lui Orhan Pamuk.

„Doream, de fapt, să ascund faptul că, din când în când, mă duceam cu gândul la Femeia cu Părul Roşu, şi asta nu faţă de Ali, ci, de fapt, chiar faţă de mine însumi. Seara, când stăteam cu un ochi la stelele de pe cer şi cu celălalt la micul televizor al meşterului, îmi revenea în minte, tocmai când urma să aţipesc, zâmbetul pe care mi-l adresase Femeia cu Părul Roşu. Poate că nu m-aş fi gândit atât de intens la ea dacă nu-r fi fost zâmbetul acela, expresia plină de tâlc de pe chipul ei, care îmi spunea „te recunosc”, şi tandreţea acelei expresii.” (pag.35)

Pentru cititorul ceva mai rece, mai subtextual şi mai sceptic, noul roman al lui Pamuk contextualizează politic scene şi personaje care aparent nu sunt în niciun fel legate de scena politică. Personajul ce îi este tată tânărului erou al întâmplărilor ficţionale se află într-o mişcare marxistă, este asociat grupurilor implicate în cele mai importante mişcări politice ale Turciei anilor şaptezeci. La lovitura de stat din 1980, personajul are de suferit consecinţe punitive pentru tranşantele sale posturi politice, iar plecarea sa de lângă soţie şi copil are astfel o motivaţie politică de necontestat. La fel este şi postura Femeii cu Părul Roşu, o apropiată a cercurilor de dezbatere şi militantism de stânga, cercuri artistice în care roşul este un simbol politic, întâi şi întâi.  

Cititorul care obişnuieşte să seteze în primul rând scenografia politică din textele ficţionale identifică în acest roman predominanţa şi evidenţa unor trimiteri politice care descriu notele specifice pentru viaţa din Isanbul, în cei treizeci şi cinci de ani ai perioadei localizate narativ după 1980. Când ajunge în închisoare, Cem Bey, fiul fostului marxist, este închis alături de militanţi politici şi jurnalişti ce se aflau în opoziţie cu puterea. Fiecare etapă şi fiecare generaţie îşi are istoria sa politică, uneori confundându-se, alteori fiind deosebit de originale, în care dialectica dintre stânga şi dreapta se intersectează cu cea dintre vechi şi nou, dintre rolul de tată şi cel de fiu.

„Dacă mă aflam acolo cu avocatul, vorbeam mai întâi despre ultimele amănunte ale procesului şi ale dosarului, despre aberaţiile apărute în ziare, despre dificultăţile cu care se confrunta băiatul meu în celulă. Fiul meu se plângea de umilinţele îndurate din partea celor care credeau că-şi ucisese tatăl ca să pună mâna pe bani, de mâncarea proastă şi de zvonurile privitoare la graţiere, care se dovedeau a fi neîntemeiate. Îmi depăna poveşti întristătoare despre jurnalişti de opoziţie şi despre kurzi care fuseseră plasaţi în celulele în care stătuseră pe vremuri puciştii şi mă punea să mai scriu o cerere care nu folosea la nimic şi prin care solicita ceva mai multă linişte, ceva mai mult aer curat sau protesta împotriva unei sentinţe nedrepte.” (pag. 267)

Dacă cumva, din întâmplare, povestea descrisă în paginile din Femeia cu Părul Roşu ajunge însă în mâinile unui cititor care profesează avocatura, e foarte probabil ca acesta să identifice uşor şi cel mai important beneficiu practic al acestei cărţi. Textul scris de fiul celui care este personaj din centrul povestirii, în partea întâi şi partea a doua a acestei cărţii, este istoria celor treizeci şi cinci de ani care au trecut de la momentul întâlnirii dintre Cem Bey şi Femeia cu Părul Roşu. Iar acest text devine util în instanţă, istorisirea are rolul de a clarifica nevinovăţia fiului lui Cem Bey, acuzat şi întemniţat pentru moartea tatălui său. Textul scris devine mărturie puternică în faţa judecătorului. Cititorul ce practică avocatura va înţelege, cu siguranţă, de unde vine forţa de argumentare a mărturiei unui fiu nevinovat, transpusă într-o ficţiune despre legendele care ne împletesc întâmplările vieţii.

„Îi lăudam cu cea mai deplină sinceritate poemele, după care aduceam iarăşi vorba despre cartea pe care trebuia s-o scrie. S-ar fi cuvenit s-o aştearnă pe hârtie nu doar pentru a se apăra în faţa judecătorului, ci şi pentru că era vorba de o poveste exemplară.” (pag. 269) 

„La vizita în regim deschis pe care i-am făcut-o la Penitenciarul din Silivri cu ocazia Sărbătorii Sacrificiului, ne-am aşezat din nou unul lângă altul, ne-am privit îndelung în adâncul ochilor şi ne-am îmbrăţişat în tăcere. Deasupra noastră se vedea un cer de toamnă însorită. Fiul meu mi-a spus că urma să se apuce, în sfârşit, de romanul acela care avea să povestească „totul”. Gândurile pe care le purta acum în minte erau la fel de numeroase ca stelele care se zăreau noaptea pe fereastra puşcăriei. Îi era greu să le transpună pe toate în cuvinte, după cum îi era greu să-şi transpună şi sentimentele. Se servea însă şi de cărţi.” (pag 270)

Mai merită amintit, în loc de final, mai ales pentru cititorul care se ocupă şi cu scrierea creativă, faptul că Orhan Pamuk a imaginat acest roman scurt de idei ca pe un exerciţiu stilistic şi constructivist, un caz exemplificativ pentru modul în care se realizează romanul postmodern. Autorul nu evită să arate sensul formativ ataşat ficţiunii sale şi spune chiar că: „Acţiunea din roman este, de asemenea, un fel de test, este ceva ce îmi place foarte mult.”

Extras din interviu:

„Dar, fie că am folosit tehnici experimentale, aspecte din postmodernism, tehnici moderniste sau idei precum în acest ultim roman de idei, „Femeia cu Părul Roşu“, ceea ce contează este lizibilitatea, transparenţa textului. „Femeia cu Părul Roşu“ este un text menit să facă lucrurile clare. Romanul îşi propune, de asemenea, să stârnească discuţii filosofice, antropologice şi sociologice despre natura miturilor şi poveştilor vechi ce ne formează. Acele poveşti vechi sunt mereu în jurul nostru în viaţa de zi de zi.”

O. Pamuk, Femeia cu Părul Roşu, Editura Polirom, 2017, Iaşi, traducerea din limba turcă şi note de Luminiţa Munteanu