[ HOREA BĂCANU / s o c i a l b l o g ]

Cum era de așteptat, anunțarea unei noi alegeri pentru rolul de candidat la nominalizarea pentru funcția de Prim-ministru a declanșat valuri de titluri în presa românescă. Într-o presă în care, apropo, Tolontan publică azi un breviar al ultimelor săptămâni de anchete în cazul Spitalului Malaxa din București, un breviar lămuritor despre rețelele subterane ce funcționează în București. O reacție surprinzătoare a venit de la CTP, la Digi24 : Grindeanu este limba de pantofi a lui Dragnea. Iar a pleznit-o republicanul. Stelian Tănase, cu fibră liberală la vedere, observă că Dragnea e pe ducă și că se pregătește Grindeanu să preia partidul. Oare Stelian Tănase nu a auzit declarația zilei , în care cel care urmează să fie Prim-ministru afirmă că va avea o relație de subordonare față de Președintele Camerei Deputaților, șeful său de la PSD: "O să am o relație de subordonare cu domnul Dragagnea, e șeful PSD "?  E clar ca lumina zilei, nu se întrevede nicio problemă, cel p...

Vremea-lui-piele-şi-oase, a deportărilor etnicilor germani din România în URSS, a durat cinci ani, începând cu 1945. Spaţiul ficţional postcomunist marchează memoria experienţelor celui de-al doilea război mondial, locul ocupat de Rusia în geopolitica zonei dar şi viaţa cotidiană de după cortina de fier (fixată postbelic). Experienţele limită ale totalitarismelor din spaţiul est-european al cortinei de fier au generat o suită ficţională despre viaţa din lagăre, în toate formele lor, de la spaţiile unor ţări întregi sovietizate, la satele colectivizate şi oraşele industrializate forţat, până la deportările masive, forme ale controlului masificat al populaţiei. „Leagănul respiraţiei” este un roman arhivă despre lagărul sovietic de după război, acolo unde etnicii nemţi din întregul spaţiu de influenţă sovietic au fost deportaţi şi sacrificaţi în muncă forţată prin decizia superputerii globale, URSS. Din România au fost deportaţi în aceste lagăre de muncă forţată, începând din 1945...

Caz tipic al ficţiunii contrautopice postmoderne, „Ziua opricinicului”  este o demonstraţie în sine pentru o postură autorială implicată în raport cu subiectul textului. Contrautopia descrie un orizont al unei societăţi viitoare în care instituţiile, relaţiile, comportamentele şi percepţiile sunt inversate faţă de un proiect politic  al democraţiei   ideal sau dezirabil. Contra-utopia este antitetică faţă de utopie, iar prin schimbarea sensului utopiei trimite către antiteza unui model de societate ideală viitoare. Faptul că autorul unui text contrautopic are o postură implicată faţă de tema acestuia este neechivoc şi vizibil tocmai pentru că acest subgen conţine apriori un dezacord în legătură cu modelul de societate descris. Iar Vladimir Sorokin nu este nicidecum străin de o implicare politică în înţelegerea modelului unei viitoare Rusii, aceea în care se reiau paternurile politico-sociale ale vechiului Imperiu Ţarist (la un nivel expresiv mult accentuat). ...