Spaţiul ficţional postcomunist marchează memoria experienţelor celui de-al doilea război mondial, locul ocupat de Rusia în geopolitica zonei dar şi viaţa cotidiană de după cortina de fier (fixată postbelic). Experienţele limită ale totalitarismelor din spaţiul est-european al cortinei de fier au generat o suită ficţională despre viaţa din lagăre, în toate formele lor, de la spaţiile unor ţări întregi sovietizate, la satele colectivizate şi oraşele industrializate forţat, până la deportările masive, forme ale controlului masificat al populaţiei.
„Leagănul respiraţiei” este un roman arhivă despre lagărul
sovietic de după război, acolo unde etnicii nemţi din întregul spaţiu de
influenţă sovietic au fost deportaţi şi sacrificaţi în muncă forţată prin
decizia superputerii globale, URSS. Din România au fost deportaţi în aceste
lagăre de muncă forţată, începând din 1945 până în 1950, zeci de mii de nativi
nemţi de cetăţenie română.
Herta Muller încheie romanul cu un scurt capitol de o pagină
şi jumătate, în care explică tehnic evenimentele. Introducerea acestui
capitol este fără ocolişuri:
„Când în vara lui 1944 Armata Roşie înaintase deja adânc în România, dictatorul fascist Antonescu a fost arestat şi executat. România a capitulat, declarând absolut prin surprindere război Germaniei naziste, până atunci aliată. În ianuarie 1945 generalul sovietic Vinogradov s-a adresat în numele lui Stalin guvernului român, cerând acestuia ca toţi germanii care trăiau în România să-i fie predaţi pentru „reconstrucţia” Uniunii Sovietice distruse de război. Toţi bărbaţii şi femeile cu vârste cuprinse între şaptesprezece şi patruzeci şi cinci de ani au fost deportaţi la muncă forţată în lagărele sovietice. Mama mea a fost şi ea cinci ani într-un lagăr de muncă. Fiindcă amintea de trecutul fascist al României, tema deportării a fost tabu. Despre anii de lagăr nu se vorbea decât în familie şi cu cei foarte apropiaţi, care fuseseră şi ei deportaţi. Dar chiar şi atunci doar aluziv. Aceste discuţii purtate pe furiş mi-au însoţit copilăria. Nu le-am înţeles conţinutul, dar am simţit fria din ele” .
Născută în 1953 într-un sat din Banat (Niţchidorf), Herta
Muller face parte din comunitatea germană a şvabilor bănăţeni din România. În
anii '80 a făcut parte din cenaclul Asociației
Scriitorilor din Timișoara, "Adam
Müller-Guttenbrunn", alături de mai mulţi dintre şvabi banaţeni ce
formaseră Grupul de Acţiune Banat (Aktionsgruppe Banat, fondat de Albert Bohn, Rolf Bossert, Werner Kremm,
Johann Lippet, Gerhard Ortinau, Anton Sterbling, William Totok, Richard Wagner și Ernest Wichner), grup de minoritari
germani bănăţeni care au creat un cadru de reacţie culturală la totalitarismul
comunist românesc.
După cele două tiluri publicate (şi cenzurate) în România,
Herta Muller emigrează în Germania în 1987, după care publică în o serie de
texte ficţionale ale traumei comuniste româneşti, ale experienţelor disidenţei
în totalitarism şi ale exilului, traversând cincizeci de ani de istorie ca
perioadă referenţială. Prima experienţă din serie, în cronologia acestui timp
al dictaturii de bloc sovietic, a fost
cea a deportărilor şvabilor bănăţeni în lagărele de muncă forţată în URSS
(estul Ucrainei, mai precis), simultană cu colectivizările şi deportările
interne.
Herta Muller scrie cu o implicare semnificativă în tematici
profund politice, fiind una dintre scriitoarele contemporane cu cele mai
categorice construcţii ficţionale politice de protest, de evocare a dramelor
colective şi individuale şi a traumelor produse de dictaturi, de interpretare a
exilului. Roman al lagărului sovietic impresionant de meticulos în microstudiul
vieţii cotidiene a deportaţilor şvabi, “Leagănul respiraţiei” a fost scris în
urma unei documentări ample, realizate alături de mai mulţi foşti deportaţi,
mai ales alături de Oskar Pastior, cel care ar fi urmat să fie coautor al unei
cărţi despre deportarea în lagărul sovietic, cu care Herta Muller a şi conturat
câteva capitole de carte:
“Când Oskar Pastior a murit atât de neaşteptat în 2006, aveam patru caiete pline de însemnări de mână, şi, în plus, schiţe ale câtorva capitole. După moartea sa am fost ca paralizată. Apropierea personală care exista în notiţe făcea ca pierderea să fie şi mai mare. Abia după un an m-am decis cu greu să mă despart de “noi” şi să scriu singură un roman. Dar n-aş fi putut-o face fără detaliile lui Oskar Pastior din viaţa cotidiană de lagăr” .
Povestirea din “Leagănul respiraţiei” este susţinută de
vocea celui care, la vârsta de şaptesprezece ani, este prins în valul de şvabi
deportaţi din România în Rusia sovietică, la muncă forţată. Leopold (Leo)
Auberg poveşteşte retrospectiv despre evenimentele deportării, petrecute cu
zeci de ani înainte, dintr-o postură de exilat în Austria, la şaizeci de ani
depărtare de anii lagărului.
Tema centrală dezvoltată în cele şaizeci şi cinci de capitole ale ficţiunii politice “Leagănul
respiraţiei” este cea a alienării şi izolării sociale a deportaţilor din
lagărele sovietice de după 1945.
Alienarea, izolarea şi depersonalizarea au însemnat
distrugerea autopercepţiei deportaţilor, obiectualizarea relaţiilor sociale şi
transformarea indivizilor în simple unelte de muncă forţată. Decizia politică
de a controla în masă minoritarii germani din statele spaţiului de influenţă
sovietică a condus la consecinţe ireparabile pentru deportaţi: traume, boli,
fobii, alienare socială.
Această temă politică are un puternic caracter zonal, de
spaţiu cultural est-european, zonă a Europei care vreme de 45 de ani s-a aflat
sub dominaţia sovietică, şi care după 1990 îşi manifestă interdependenţele
perioadei postcomuniste. Literatura de ficţiune politică ce are ca referinţă
tematica lagărelor are un profil politic prin prezenţa descrierilor de detaliu
a rapoturilor de dominare duse la extrem între agenţii puterii, supraveghetorii
lagărelor, şi deportaţi, oprimaţii. Aceste detalii prezente în ficţiunile
politice despre lagărele sovietice explică forme de violenţă din cele mai
extreme, cu o mare intensitate a emoţiilor negative, cu rupturi psihologice şi
derapaje comportamentale.
Raporturile de dominare specifice lagărelor sovietice se
situează la extrema manifestărilor puterii, acolo unde încetează aproape orice
capacitate de rezistenţă a actorilor dominaţi, iar operatorii puterii indică
fidel atingerea acestor limite ale expresiilor puterii. Abuzul, foamea, furtul,
izolarea, teama permanentă, alienarea şi obiectualizarea vieţii cotidiene sunt operatori
ai puterii care conduc la transformarea actorului dominat într-un obiect
depersonalizat, cu un trecut mult prea îndepărtat şi fără viitor.
Textul acestui roman politic face trimitere de foarte multe
ori la dovezile obiectuale ale vieţii cotidiene din lagăr, microsurse de
înţelegere a unei realităţi pe care deportaţii nu o mai recunosc şi nu o mai
percep ca propria lor realitate. Obiectele sunt de cele mai multe ori fie
amintiri-fetiş de acasă, fie instrumente ale muncii forţate din lagăr, sau chiar
puţinele produse ale vieţii de lagăr. Obiectele sunt punctele de sprijin cu
care deportaţii se identifică, atunci când ei nu se mai recunosc, nu îşi mai
pot accepta situaţia umilitoare, nu se mai pot accepta pe sine. Obiectele
ancoră sunt banale: loboda din care se face ciorbă în lagăr, cimentul de pe
şantier, o batistă fină adusă de acasă şi primită în dar, pâinea porţionată şi
tranzacţionată ca valoare supremă, calupurile de zgură pentru construcţii, mici
obiecte de îmbrăcăminte precum un şal sau două jambiere galbene, cartofii ca
legume ce salvează chiar şi vieţi, farfuria de tablă, hărtia din care sunt
făcute cărţile, utilă în manufacturarea ţigărilor.
Deportaţii devin la rândul lor obiecte ale umilinţelor
suferite: foamea ameninţă cu moartea în fiecare zi, bolile pielii şi ale
stomacului se cronicizează, reacţiile deportaţilor sunt tot mai indiferente, cu
fiecare lună în plus trăită în lagăr. Oamenii se transformă în funcţie de
obiectele de care depind, iar puterea este discreţionară, cinică, otrăvitoare
pentru viaţa şi pentru emoţiile deportaţilor.
Când ajung acasă, după cinci ani, nu mai seamănă decât fizic
cu cei care au plecat, căci traumele şi amintirile din lagăr, despre care e
aproape imposibil să vorbească, îi separă de ceilalţi, definitiv.
Comentarii