Douăzeci şi două de discursuri intelectuale de stânga
“N-am venit să ţin un
discurs” este o culegere de douăzeci şi două de texte pregătite pentru a fi
citite ca discursuri de Gabriel Garcia
Marquez de-a lungul a peste şaizeci de ani, de la discursul ţinut la terminarea
liceului (în 1944) şi până la discursul scris
pentru Congresul Internaţional al Limbii Spaniole (în 2007), congres declarat
în onoarea sa la împlinirea a optzeci de ani.
Visul de renaştere şi convulsiile specifice ţărilor din America Latină,
cutezanţa pentru libertate şi pentru bună înţelegere în corul lumii, dragostea
pentru limba spaniolă şi pentru forţa culturii din America Latină, grija pentru
viitor şi chiar prevalenţa oricărui prezent pentru visele viitorului, sunt valori
permanente ale discursurilor sale. Este remarcabil, de pildă, discursul ţinut în
1982 la decernarea Premiului Nobel pentru Literatură, decernat la Casa de Concerte
din Stockholm (acolo unde Gabriel Garcia Marquez a venit îmbrăcat într-o haină
tipică zonei Caraibilor, numită liquiliqui,
în locul obligatoriului frac), când analiza socială susţinută în faţa
auditorului a fascinat şi prin acuitate dar şi prin paralela fascinantă dintre situaţia
Americii Latine şi ţara ficţională din cartea care i-a adus Premiul Nobel,
legendara Macondo.
“Îndrăznesc să cred că această
realitate ieşită din comun, şi nu doar expresia ei literară, a meritat atenţia
Academiei Suedeze…” spune Gabriel Garcia Marquez despre realităţile
Americii Latine, în care istoria recentă înregistrase “… cinci războaie şi şaptesprezece lovituri de stat, unde a apărut un
dictator satanic care, în numele Domnului, a săvârşit primul genocid etnic din
America Latină contemporană (referire la Augusto Pinochet, care a preluat
puterea in Chile în 1973). În vremea aceasta, douăzeci de milioane de copii latinoamericani
mureau înainte de a împlini doi ani, adică mai mulţi decât cei născuţi în
Europa din 1970 până acum. Numărul celor dispăruţi în urma represiunii ajunge
aproape la o sută douăzeci de mii, adică aşa cum ar fi să nu se ştie unde sunt
toţi locuitorii din Upsala. Foarte multe femei gravide arestate au născut în
închisori argentiniene, dar nu se cunosc nici astăzi identitatea acestor copii
şi nici locurile pe unde se află, fiind destinaţi de către autorităţile
militare adopţiilor clandestine şi orfelinatelor. Pentru că n-au vrut ca
lucrurile să continue, tot aşa au murit cam două sute de mii de femei şi
bărbaţi în tot continentul, şi peste o sută de mii au pierit în trei ţări mici
şi înverşunate din America
Centrală: Nicaragua , Salvador şi Guatemala
Un sentiment profund faţă de America Latină, important pentru opera
literară dar şi pentru situarea social-politică a premiatului cu Nobelul pentru
Literatură, sentiment viu în fiecare paragraf al discursurilor sale, acest
sentiment este recunoscut şi îl face pe scriitor un latinoamerican
declarat împotriva tuturor
inechităţilor, conflictelor, crimelor şi dictatorilor. În finalul discursului numit
“Singurătatea Americii Latine”,
premiatul cu Nobel îşi găseşte corespondentul şi maestrul literar, se declară
un categoric utopic al vieţii, căutător al iubirii şi apărător al şanselor fiecăruia
în societate:
“Într-o zi ca aceasta, maestrul
meu William Faulkener a spus chiar aici: “Refuz să accept sfârşitul omului”.
Nu m-aş simţi vrednic să ocup acest loc
care a fost al lui dacă n-aş avea pe deplin conştiinţa că, pentru prima oară în
zorii oamenirii, dezastrul uriaş pe care el refuza să-l admită acum treizeci şi
doi de ani nu este azi decât o simplă posibilitate ştiinţifică. În faţa acestei
realităţi cutremurătoare care de-a lungul timpului uman a părut pesemne o
utopie, noi, născocitorii de poveşti care credem totul, ne simţim îndreptăţiţi
să credem că nu este încă prea târziu pentru a făuri utopia contrară. O nouă şi
năvalnică utopie a vieţii, unde nimeni să nu poată hotărâ pentru alţii până şi
felul în care să moară, unde iubirea să fie cu adevărat sigură şi fericirea
posibilă, şi unde neamurile condamnate la un veac de singurătate să aibă, în
sfârşit şi pentru totdeauna a doua şansă pe pământ.”
În ultimul discurs al cărţii, cel care a marcat Congresul Internaţional
al Limbii Spaniole din 2007 (congres declarat în onoarea sa, la împlinirea a
optzeci de ani), citim dintr-o inegalabilă mostră de sinceritate, de situare
realistă în lumea tristă şi totuşi vie şi plină de surprize, citim o
mărturisire unică pe care autorul titlului de mit “Un veac de singurătate ” a găsit de cuviinţă să ne-o lase, dovadă scrisă
pentru cât a fost de dedicat frumoasei limbi spaniole, lumii în care a învăţat
să-şi înţeleagă sentimentele şi ficţiunilor magice cu care ne-a dăruit:
“ În sfârşit, la începutul lui
august 1966, Mercedes şi cu mine ne-am dus la poşta centrală din Ciudad de
Mexico pentru a trimite la Buenos Aries versiunea definitivă a romanului Un
veac de singurătate, un pachet cu 590 de pagini scrise la maşină la dublu
spaţiu şi pe hârtie de proastă calitate, pe adresa lui Francisco Porrua,
directorul literar al Editurii Sudamericana.
Funcţionarul de la poştă puse
pachetul pe cântar, îşi făcu în minte socoteala şi spuse:
-
Face optzeci şi doi
de pesos.
Mercedes numără biletele şi
monedele mărunte pe care le mai avea în geantă şi înfruntă realitatea.
-
Avem doar cincizeci
şi trei.
Am desfăcut pachetul, am împărţit
filele în două teancuri egale şi am expediat unul la Buenos Aries fără să ne
întrebăm măcar cum aveam să ne procurăm bani ca să trimitem restul. Abia mai
târziu ne-am dat seama că nu trimiseserăm prima jumătate, ci pe cealaltă. Însă,
înainte de a face rost de bani pentru a o expedia şi pe aceasta, Paco Porrua,
omul nostru de la Editura Sudamericana, nerăbdător să citească prima jumătate a
cărţii, ne dădu un avans ca s-o putem trimite.
Şi astfel am mai venit o dată pe lume în viaţa noastră nouă de astăzi.”
Comentarii