"O țară ca o linie de asamblare"

Bilanțul regimului Băsescu nu avea cum să nu reflecte gravele deficite și inegalități cu care România a intrat după anii nouăzeci. Astăzi, la douăzeci și cinci de ani de la Revoluție, se vede că am preluat efectele dezechilibrelor politice și sociale ale căror rădăcini se găsesc în anii nouăzeci, și, mai mult, se vede că am parcurs primele etape ale apartenenței la UE șu NATO nepregătiți și lipsiți de motivații, nemodernizați, înapoiați instituțional. Motivația noastră, nedisimulată până la limitele extreme ale corupției, manifestată din plin la nivel individual este "Iubirea față de Bani", singura emoție care ne capacitează și ne împinge spre fapte, mai mult sau mai puțin dezirabile.

Genul ăsta de emoție, crescută pe terenul vechilor resentimente ale vieții inechitabile din perioada dinainte de anii nouăzeci, ne-a dereglat valorile (de fapt, cei care pot să spună azi două-trei valori pe care le respectă sunt o minoritate insignifiantă), ne-a ținut ca societate în opoziție cu Statul, ne-a aruncat în prăpastia decalajelor și ne-a adus în pragul unui individualism gregar, dincolo de limitele oricărui tip de neoliberalism insolvabil. "Iubirea față de Bani" ne ține imobili, neadaptați, aproape proști în calea valului crizei economice și în fața repoziționărilor care se petrec acum în toată Europa. Ne face orbi și muți, poate chiar insensibili și împietriți, total inactivi în fața marilor provocări pe care ar trebui să le vedem, să le discutăm, să le descifrăm, mai des și cu mai multă luciditate. Este vorba de noianul de probleme sociale ce ne fac să plecăm la lucru în alte țări și despre soluțiile posibile cu care să răspundem, ca să ne mișcăm în sensul ieșirii din coada clasamentului european.

Problema gravă a lipsei de autoritate a legii și instituțiilor nu se poate rezolva fără un pact politic național, prin care să aplanăm intensitatea războiului din spațiul public și să fixam reperele obiectivelor noastre comune. Problema absenței unei strategii de țară ar trebui rezolvată printr-un plan multianual de dezvoltare durabilă (consolidat și prin bugetare multianuală), realizat și prin contribuția comunităților de experți și prin cea a leadership-ului politic. Problema unei stratificări sociale nefuncționale nu are cum să se rezolve în absența unui proiect de modernizare accelerată a sistemului de învățământ. Problema nivelului încă nemulțumitor al finanțărilor europene va avea răspuns doar prin amplul proces (încă neinițiat) al regionalizării administrative. Iar problema disparităților are o soluție (simplă în teorie și neînchipuit de complexă în practică) în dezvoltarea rețelei de transport, care trebuie să apropie decisiv comunitățile prin axe de circulație moderne, cu care europenii sunt obișnuiți (și care intră în limitele de calcul ale eficienței în țările dezvoltate ale Europei). 

Emoția individualistă a "Iubirii de Bani", cultivată de neoliberalismul ultimilor douăzeci de ani, ne ține captivi și ne oprește să vedem evidența, să înțelegem cum s-au desprins de trecut țările din fostul bloc estic, cum reacționează țările mai puțin dezvoltate ale flancului sudic european la perioadele de criză, sau cum fac unele dintre țările cele mai mari ale Europei, Spania și Polonia, să renască prin accesarea eficientă a fondurilor europene. Nu ar fi normal să cercetăm în mod programatic care sunt soluțiile altor țări europene, pentru ca să mergem și noi pe direcții deja probate (fără să fie însă și simple)?

Aceste constatări de etapă ce mi le-am permis sunt inspirate de un citat foarte interesant, decupat dintr-un articol al lui Cornel Ban, autorul unei cărți recent apărute, "Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc.":

"1989 a fost sansa enorma de a pune tara pe traiectoria unei democratii politice si sociale. Integrarea europeana a fost alta. Ne-a iesit o combinatie de neoliberalism dependent si reproducere a privilegiilor neofeudale. Biruri care apasa munca si relaxeaza capitalul. Investitori strategici subventionati ca niste regii autonome. Banci care se pricep mai bine la bule decat la finantat industria sau agricultura. Reglementari de mediu si munca subtiri si aplicate selectiv. O tara ca o linie de ansamblare, cu ceva sanse de reindustrializare dar fara capacitatea de a concepe si impozita aici valoarea adaugata serioasa. Un stat social costeliv in raport cu resursele tarii si nevoile celor fara putere. Un sistem de educatie nationala in care accesul si performanta depind tot mai mult de clasa sociala sau genul de localitate din care vii. Orase sufocate de trafic si stigmatizarea transportului public. Munca multa, adesea peste program si partial neplatita. Somaj intelectual masiv si precaritate extrema a tineretului destul de norocos sa gaseasca un serviciu cu sanse de promovare sociala. Mult baronet si beizadele impartind favoruri, licitatii, bani europeni si retele de evaziune. Biserica-stat, jandarmerie batausa si retele baroce de servicii secrete. O cultura “inalta” tot mai rasista, mai pietista si mai clasista."

Într-o sinceră declarație și asumare a perspectivei subiective, Cornel Ban își compune critica de pe poziții social-democrate, intuiește corect prevalența onestității în fața pretențiilor de neutralitate și are meritul prim al explicării realităților românești: 

“Volumul Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc nu este efectiv neutru din punct de vedere normativ. Deși înclinația mea ca politolog format în SUA este mai degrabă weberiană, în sensul încercării neutralității analitice, de la profesorii mei cei mai buni am învățat că pretenția de neutralitate este lipsită de onestitate. Argumentele expuse aici sunt ancorate în tradiția economiei politice (neo)polanyiene, structură teoretică ce este în mod evident critică față de tensiunile existente între democrație, capitalism și imperativele dezvoltării. În cheie ideologică, acest volum poate fi citit într‑o anumită măsură ca o critică social‑democrată a variantelor de capitalism încercate în România în ultimii o sută cincizeci de ani. Prin urmare, ea poate fi văzută ca un pas în necesara încercare de a imagina ieșirea din cercurile vicioase în care ne aflăm, pe o cale mult mai democratică, mai egalitară și mai opusă degradării masive a mediului decât a fost experiența noastră de până acum.”