[ CARTEA DE SÂMBĂTĂ ] În locul unui singur titlu

Am oscilat mai mult timp în căutarea unui titlu mulţumitor pentru acest text. Preaplinul de idei şi sentimente pe care le provoacă această carte, de doar o sută cincizeci de pagini, scrisă (şi chiar interpretată) de Mario Vargas Llosa, m-a trimis în mai multe planuri şi m-a îndreptat să scriu despre ele, iar de aici şi posibilele titluri, în alternativă.

"O mie şi una de nopţi" este pentru mine, din acest motiv, mai mult decât o piesă de teatru (da, teatru, şi eu m-am mirat când am realizat) sau o simplă apariţie editorială pentru omagierea premiatului Nobel (prin publicarea în prefaţă a discursului său de la primirea premiului), este cu siguranţă o carte inspiraţională.

Iar inspiraţia venită din textul acestei cărţi m-a trimis spre cel puţin trei variante de titluri, cele care stau acum în locul unui singur titlu (variante care ar fi fost bine să se contopească într-un singur titlu, pe care însă nu l-am găsit, o recunosc deschis):

Povestea orientală, scrierea occidentală

Venită dintr-o lume orientală, în care relaţia dintre bărbat şi femeie este puternic dezechilibrată, povestea celor "O mie şi una de nopţi" este o enigmatică promisiune a femeii către bărbatul dominant, este un pretext de a exemplifica de-a lungul nopţilor înstelate puterea cuvintelor şi ideilor (în faţa puterii masculine sui-generis), înmiită atunci când acestea vin de la o femeie frumoasă, nevoită să-i spună poveşti bărbatului pentru ca să-şi amâne moartea, de pe o zi pe alta.

Poveştile spuse prinţului Şahriar de Şeherezada, de-a lungul celor o mie şi una de nopţi, pornesc dintr-un conflict citit într-un puternic stil oriental. Prinţul Şahriar urăşte femeile nu doar pentru că altfel s-ar situa sub demnitatea unui bărbat dominator, ci şi pentru că are o explicaţie prin care devine uman şi demn de compasiune: descoperise că soţia şi concubinele din harem îl înşelau atunci când era plecat în expediţii războinice. După acea descoperire, prinţul Şahriar, atât de trist şi de compătimit, a pus la cale o cumplită răzbunare împotriva femeilor, ucigându-şi în fiecare noapte noua soţie pe care şi-o luase (ca să fim în acord cu relaţia de putere). Răzbunarea s-a repetat fără oprire, noapte de noapte, până când au început nopţile Şeherezadei, graniţă de unde povestirile orientale se occidentalizează.

Mario Vargas Llosa arată cum una dintre cele mai vestite scrieri ale lumii arabe a devenit, prin valurile recurente de traduceri şi de traduceri ale traducerilor, a devenit o scriere occidentală, în care spiritul european s-a vărsat printre literele şi cuvintele poveştii orientale, a deschis multe-multe noi suspansuri la ceas târziu în noapte şi i-a transformat pe Şeherezada şi pe Şahriar în eroi ai lumii noastre europene, chiar şi cu aceste nume misterioase.

"O mie şi una de nopţi nu e o carte arabă tradusă în limbi occidentale, cum se afirmă de regulă. Originile îi sunt îndepărtate, amestecate şi tainice. E vorba de o mulţime de poveşti, orale şi scrise, mai ales de origine persană, indiană şi arabă, dar şi din alte culturi mai puţin cunoscute, unele foarte vechi, datând chiar din secolele al IX-lea şi al X-lea, deşi mai ales din secolul al XIII-lea, care, începând cu secolul al XVIII-lea au fost strânse şi tălmăcite în franceză, engleză şi germană de arabişti europeni. 

... Practic, aceste traduceri nu sunt identice una cu alta. Fie pentru că fiecare traducător a folosit manuscrise diferite, fie pentru că a adăugat sau a eliminat la fel de mult ca în poveştile originale din care a tradus, fie pentru că tendinţele morale ale epocii şi societăţii l-au împins spre o anumită orientare a textelor traduse. Cert e că deosebirile dintre diferitele versiuni ale acestor poveşti sunt mai mari decât asemănările, după cum a arătat Borges în faimosul său eseu Istoria celor O mie si una de nopţi, inclus în Istoria eternităţii. Ceea ce înseamnă că, deşi orientale la origine, poveştile acestea fac parte, pe drept cuvânt, din literatura occidentală. Iar ca orice text clasic - dar prin natura lor proteică şi originea lor colectivă şi plurală, mai mult ca oricare dintre ele -, poveştile pot fi citite şi interpretate diferit de fiecare generaţie de cititori. Aidoma vieţii, literatura bună nu se astâmpără nicicând: ea evoluează, se adaptează, se reînnoieşte şi, fără a înceta să fie aceeaşi, e mereu alta, cu fiecare epocă şi cu fiecare cititor."

De aici şi până la ideea lui Llosa de a scrie o piesă de teatru în două personaje (i-adevărat, dublate şi triplate, multiplicate), nu a mai fost decât un pas, simplu şi magic deopotrivă.

"Pentru a-mi scrie propria versiune am consultat mai multe traduceri, dar mai ales pe aceea - excelentă - semnată de Dolores Cinca şi Margarita Castells, publicată la editura Destino în anul 1998 (2006, a şaptea ediţie). Am încercat o adaptare minimalistă pentru teatru, cu doar doi actori, dar cu multe personaje. Cei doi actori îşi joacă propriile roluri, dar devin şi regele Şahriar şi Şeherezada, şi alţi protagonişti din povestirile pe care aceasta i le deapănă regelui pentru a scăpa cu viată. Versiunea mea este foarte liberă. Respectând vag structura iniţială a unor poveşti - nici una dintre ele foarte cunoscută -, am recreat subiectul, adăugând şi tăind, folosind aşa-zisa sensibilitate modernă.

Personajele principale cultivă arta povestirii, practicând-o cu plăcere, fiind una dintre cele mai vechi forme de comunicare dintre oameni din clipa în care s-au văzut constrânşi să trăiască în comunităţi spre a se apăra mai bine de sălbăticiuni, calamităţi naturale şi triburi vrăjmaşe, şi pentru a-şi procura hrana. La fel cum s-a întâmplat cu Şeherezada şi cu regele Şahriar, plăsmuirile ivite în peştera omului primitiv, în jurul focului ce alungă lighioanele, i-au umanizat pe ascultători.

Căci totul porneşte de la povestitorul primitiv: teatrul şi literatura de peste secole, de pildă, dar şi formele şi genurile care, aidoma lor, creează o viaţă paralelă cu existenţa reală, o viaţă de minciuni, deci ficţiunea. Primii povestaşi au apărut la începutul vieţii primitive, odată cu limbajul şi cu primele comunităţi omeneşti, îndeplinind fireşte o funcţie religioasă. Erau vizionari, şamani, prezicători dotaţi cu un har pe care ascultătorii trebuiau să-l considere sacru şi transcendent, venind din lumea de dincolo, dictat fără îndoială de zeităţi neştiute ce urlau cu tunetul, loveau cu ploaia, iar noaptea luminau cerul cu fulgere şi trăsnete.

S-a scurs multă vreme pesemne până când povestitorul şi-a pierdut aura religioasă, adoptând-o pe cea a unei instituţii laice, ce-şi propunea să-şi poarte ascultătorii pe tărâmul viselor, prin vieţi imaginare. Odată cu apariţia scrisului, povestaşul devine scriitor - povestitor sau romancier-. Dar mai întâi e actor sau comediant, clovn, cântăreţ şi dansator. Fiindcă evoluând, povestaşul nu deapănă doar poveşti, ci le şi reprezintă, descoperind astfel o cale mai directă şi mai vie de a le comunica unui public. Astfel, nu greşim afirmând că acele istorii cu care povestaşul îşi ţinea în suspans ascultătorii în peşteri marchează începutul civilizaţiei, debutul acelui minunat drum care i-a condus pe oameni la marile descoperiri ştiinţifice, la cucerirea materiei şi a spaţiului, la crearea individului, a drepturilor omului, a democraţiei şi libertăţii, dar din nefericire şi la cele mai groaznice instrumente de distrugere existente. 

Nimic din toate acestea n-ar fi fost posibile fără dorinţa de a avea o existenţă alternativă, un destin diferit care să le fi dat oamenilor ideea de a inventa poveşti şi a le povesti, dându-le adică viaţă prin cuvânt, iar mai târziu prin scris. Activitatea aceasta - magia aceasta - a desăvârşit sensibilitatea, a stimulat imaginaţia, a îmbogăţit limbajul, le-a oferit oamenilor toate aventurile refuzate în viaţa reală şi clipe de supremă fericire. Literatura mai e şi asta: o prmanentă revansă faţă de toate necazurile şi frustările vieţii. Ca într-o altă piesă de-a mea, Odiseu şi Penelopa, în O mie şi una de nopţi teatrul, lectura şi povestaşul se contopesc, oferind o versiune la scară mică a unui mare text clasic."

Poveste în poveste, personaj în personaj

Mario şi Aitana, personajele pereche din primul capitol al piesei, devin Şeherezada şi regele Şahriar. Ei doi duc povestea spre "Prinţul care ura femeile" (a doua povestire a piesei), când Şahriar se dedublează în prinţul Camar Asaman iar Şeherezada în prinţesa Budur, când apar episodic pe lângă ei duhurile ghiduşe Maimuna şi Danhas. Prinţul Camar Asaman ajunge "Prinţul Melancolic", aflat departe de prinţesa Budur, iar tocmai îndepărtarea prinţesei Budur face ca sfârşitul nopţii să nu-i fie fatidic Şeherezadei, curiozitatea regelui Şahriar lăsând-o în viaţă pentru următoarea noapte de poveste. În "Prinţesa Budur şi astrologii" i se răspunde din nou curiozitatăţii regelui, în povestea despre cei o sută cinci zeci de astrologi, doctori, magi, vraci, cititori în stele şi înţelepţi ce au fost decapitaţi de regele Kaşgarului, tatăl prinţesei Budur, nemultumit de nereuşitele acestora în vindecarea prinţesei de boala iubirii (pentru acel prinţ melancolic pe care Budur nu-l mai uita). Ce s-a întâmplat mai departe? Ei bine, venise dimineaţa, din care cauză Şeherezada a mai scăpat încă o dată de ghilotinare, curiozitatea întrângându-l pe regele Şahriar. În noaptea următoare, povestea îl evocă pe "Marsuan justiţiarul", fiul doicii prinţesei Budur, căruia i s-a înmuiat sufletul în faţa bolii prinţesei şi care şi-a amintit astfel de tărâmul îndepărat al Jalidanului, acolo unde sigur avea să-l găsească pe prinţul Camar Asaman. Gândul s-a împlinit, Marsuan a ajuns în faţa prinţului şi i-a spus numele celei pe care o întâlnise şi din cauza căreia devenise melancolic, era prinţesa Budur. Odată ce aflaseră unul de celălalt, cei doi îndrăgostiţi promiteau o continuare fascinantă a poveştii, pe care dimineaţa a amânat-o pentru noaptea următoare, dându-i Şeherezedei încă o zi de trăit. Şi continuarea chiar a adus picăturile de fascinaţie prin "Miracolul falsului astrolog", scenă fastuasă în care Marsuan l-a condus pe prinţul Camar Asaman până la castelul prinţesei Budur, unde i-a dăruit cinci unelte ale magiei cu care să o găsească pe Budur (o tabletă de ghicit, un astrolab aurit, o călimară, câteva pene bătute cu smaralde şi o foaie de pergament), ceea ce l-a făcut pe prinţ să se deghizeze în cititor în stele şi astfel să ajungă în faţa tatălui prinţesei pe care o iubea şi în final chiar la ea, singurul cititor în stele ce o va vindeca. Finalul acestei părţi de poveste iar i-a dat Şeherezadei o zi de trăit în plus, căci urma încă o întâmplare în noua viaţă fericită ce-o trăiau împreună prinţesa Budur şi prinţul Camar Asaman. Despre "Prinţul şi pasărea hoaţă" nu se poate spune că i-a adus regelui Şahriar vreo certitudine, o lămurire deplină a destinelor povestite, nici măcar o limpezire superficială, dimpotrivă, fragmentul a relatat un moment de magie şi l-a îndepărtat pe ascultătorul poveştilor de un final previzibil, descriind cum s-a pierdut soţul prinţesei Budur de soţia lui: 


"Dar în timp ce priveam cu atenţie bizarul giuvaier, a apărut deodată o pasăre care a luat broşa în cioc, dispărând cu ea într-un copac. Am alergat după ea. Era o pasăre rară: aripi albastre, pieptul gălbui, ochişorii oblici şi vicleni. Zbura jos şi lin, plutind parcă în vânt. Îşi iuţea zborul abia când mă apropiam de ea. Toată după-amiaza am urmărit-o. La căderea nopţii m-am lungit obosit sub copacul pe ramurile căruia se odihnea acum zburătoarea hoaţă. Dimineaţa am văzut-o înălţându-se iar în zbor, tot cu giuvaierul lui Budur în plisc. Am pornit după ea. Zece zile am străbătut un codru pustiu, fără a izbuti s-o prind. Ierburile şi fructele sălbatice mi-au fost singura hrană, iar pârâiaşele îmi ostoiau setea. Păsăruica nu se îndepărta niciodată prea mult, dar nu puteam s-o prind şi nici nu scăpa broşa din plisc; ai fi zis că înadins îmi făcea în necaz. Iar la răstimpuri, îmi părea că ochişorii ei mă priveau ironici, strălucitori."

Iar continuarea avea să se numească "Prinţesa Budur îşi schimbă sexul", un fragment de povestire cum nu se putea mai straniu, unde decizia de schimbare de sex i-a fost influenţată prinţesei tocmai de situaţia în care o lăsase prinţul, singură printre bărbaţii din caravana în care se afla. Deghizată şi transformată de ochii lumii în bărbat, prinţesa Budur avea să primească din partea Regelui Armanus o propunere de nerefuzat, să o ia de soţie pe fiica acestuia, prinţesa Hayatanufus. Nefiind cu adevărat bărbat, Budur a ajuns aproape de a fi alungată de la palatul regelui Armanus, ultima noapte fiindu-i însă cu noroc, atunci când i-a povestit tinerei prinţese Hayatanufus din ce motiv nu-i poate fi soţ cu adevărat, şi când aceasta, din milă şi compasiune, a simulat cu brio consumarea mariajului proaspetei perechi, de ochii lumii şi cu secretul bine ferecat între cele două prinţese aflate în spatele măştilor. Nici "Sfada păsărilor" nu l-au ajutat mai apoi pe prinţul Camar Asaman să o găsească pe Budur, a găsit doar nestemata roşie de pe broşa pierdută de Budur, a găsit chiar şi o comoară din douăsprezece sipete de bronz umplute cu pulbere de aur, ceea ce la făcut pe Camar Asaman să se întrebe "Allah, Allah, mărite Allah, nu mai pricep nimic. De ce-mi trimiţi şi norocul şi nenorocul în acelaşi timp?". Dezlegarea enigmei din întrebarea lui Camar Asaman nu a venit nici din fragmentul "Un sfârşit care e un început", deşi întâlnirea cu prinţesa Budur a avut loc până la urmă, deşi pacea s-a instalat la curtea Regelui Armanus, iar Camar Asaman cel adevărat a fost fericit douăzeci de ani alături de cele două soţii pe care a ajuns să le iubească, prinţesa Budur şi prinţesa Hayatanufus. Finalul nu se întrezărea decât după consumarea unei duble "Iubiri interzise", Hayatanufus îndrăgostindu-se de fiul ajuns flăcău al lui Budur, iar Budur îndrăgostindu-se de fiul ajuns flacău al lui Hayatanufus. Tinerii prinţi au respins propunerile nelegiuite ale soţiilor lui Camar Asaman, iar acestea au pus la cale răzbunarea, mânate de ură, pentru că "dragostea e doar la un pas de ură". Planul de răzbunare a eşuat, Budur şi Hayatanufus au fost decapitate de Camar Asaman, iar prinţii cei tineri au ajus să înfrunte multe pericole. Primul dintre ei, Asad, i-a înfruntat pe "Idolatrii focului" (o întreagă aventură, cu nelegiuiţi, duhuri amorezate, transformate în lei, în scorpioni, în şerpi, în vulturi şi în corbi, în multe alte animale, până chiar şi în mingi de foc). Al doilea, Amgad, a înfruntat-o pe Seducătoare (o biată  femeie dependentă de cruzime), pe care a strangulat-o, eliberându-i şi sclavul, fostul general Bahadur, vrăjit de blestemele ei. 

În urma acestei foarte complicate istorii, Regele Şahriar i se destăinui Şeherezadei, în următoarea noapte, spunându-i că a ajuns să nu mai ştie când îi va suna ceasul femeii de lângă el, marcând începerea ultimului fragment, când "Ultima noapte e prima noapte". Şahriar recunoaşte cu teamă că s-a schimbat ceva în sufletul său de când a ajuns să-şi petreacă fiecare noapte ascultând poveştile Şeherezadei, recunoaşte că "M-am lăsat pradă fanteziei, vesel şi încântat, cum n-am fost vreodată. Fermecat nu numai de poveştile tale, Şeherezada. Ci şi de aura magică în care le învăluiai povestindu-le. (Pauză.) Şi de tine, draga mea.". Istoria-i ajunsă la final, povestind cum Şahriar şi Şeherezada au trăit apoi fericiţi şi plini de visări, ca în poveşti, când Mario i se destăinuie Aitanei că la finalul atâtor iubiri, aventuri, călătorii, a acestei vieţi intense, barbare, variate, bogate în culori şi frumuseţe, dispariţia bruscă a acestor minunăţii, aflată inevitabil la sfârşitul poveştilor din cele o mie şi una de nopţi, această dispariţie frapantă îi provoacă mâhnire.

Literatura bună faţă în faţă cu războiul nebun

Sub acest al treilea titlu mă declar cu totul incapabil de a adăuga un cuvânt în plus faţă de cele trei paragrafe de aur, pe care le decupez subiectiv din discursul susţinut de Mario Vargas Llosa la Stockholm, în 7 decembrie 2010, în cadrul ceremoniei de acordare a Nobelului pentru Literatură. Fac doar observaţia că cel de-al doilea paragraf are puterea de a trezi ecouri şi reverberaţii puternice celor care se află azi în această parte de lume, în estul Europei şi în imediata vecinătate cu Rusia, zone de conflicte militare dure şi iraţionale, pornite din intoleranţe naţionaliste şi conflicte geostrategice:

"Literatura bună creează punţi între noi - oameni atât de diferiţi - şi bucurându-ne, întristându-ne ori uimindu-ne, ea ne uneşte indiferent de limbile, credinţele, cutumele, obiceiurile şi prejudecăţile care ne despart. Când uriaşa balenă albă îl îngroapă în mare pe căpitanul Ahab, la fel li se strânge inima cititorilor din Tokio, Lima sau Tombuktu. Când Emma Bovary înghite arsenicul, când Anna Karenina se aruncă înaintea trenului iar Julien Sorel ajunge la eşafod, când în Sudul lui Borges, amabilul doctor Juan Dahlmann iese dintr-o cafenea din pampas ca să înfrunte cuţitul unui ucigaş sau când observăm că toţi locuitorii Comalei - satul lui Pedro Paramo - sunt morţi, la fel se înfioară cititorul care-l venerează pe Buddha, Confucius, Hristos, Allah sau e agnostic, poartă sacou şi cravată, jalaba, chimonou sau şalvari. Literatura creează o frăţie în diversitatea umană, ştergănd graniţele pe care le ridică între oameni ignoranţa, ideologiile, religiile, limbile şi prostia.

Cum fiecare epocă îşi are spaimele ei, a noastră e marcată de fanatici, de terorişti sinucigaşi: veche specie convinsă că ucigând îşi cucereşte locul în paradis, că sângele inocenţilor poate spăla afronturile colective, corecta nedreptăţile, impunând un adevăr bazat pe nişte false credinţe. Numeroase victime sunt sacrificate zilnic în diverse colţuri ale lumii de către cei ce se consideră deţinătorii adevărului absolut. Credeam că odată cu prăbuşirea imperiilor totalitare se vor impune convieţuirea, pacea, pluralismul şi drepturile omului, iar lumea va renunţa la holocausturi, genocide, invazii şi războaie de exterminare. Dar nici vorbă de aşa ceva. Stârnite de fanatism, noi forme de barbarie proliferează şi, odată cu înmulţirea armelor de distrugere în masă, e foarte posibil ca un grup de mânuitori nebuni să provoace într-o zi un cataclism nuclear. Trebuie să-i împiedicăm, să-i întfruntăm şi să-i învingem. Nu sunt mulţi, chiar dacă zgomotul crimelor lor zguduie întreaga planetă, iar coşmarurile provocate de ei ne umplu de oroare. Nu trebuie să ne lăsăm intimidaţi de cei ce-ar vrea să ne fure libertatea cucerită în lunga aventură eroică a civilizaţiei. ..."

"Din peşteri în zgârie-nori, de la ciomag la armele de distrugere în masă, de la viaţa tautologică a tribului la cea din era globalizării, ficţiunile literare au îmbogăţit experienţele oameneşti, împiedicându-ne pe noi, oamenii, să devenim letargici, îngânduraţi, resemnaţi. Nimic n-a provocat atâta nelinişte, nu ne-a tulburat într-atât imaginaţia şi dorinţele ca această viaţă a minciunilor - adăugată vieţii noastre - care ne îngăduie să trăim marile aventuri şi pasiuni, nicicând oferite de viaţa reală. Minciunile literaturii devin adevăruri prin noi, cititorii ei: transfiguraţi, marcaţi de dorinţe şi aflaţi, din pricina ficţiunii, în permanentă dispută cu mediocra realitate. Ca o vrajă - oferindu-ne iluzia de a avea când nu avem, de a fi ceea ce nu suntem, de a accede la acea imposibilă existenţă în care, aidoma zeilor păgâni, ne simţim muritori şi nemuritori în acelaşi timp - literatura ne sădeşte în spirit nonconformismul şi revolta, manifestări eroice care diminuează violenţa între oameni. O diminuează, nu o anulează. Căci, din fericire, povestea noastră va fi una fără de sfârşit. De aceea trebuie să continuăm să visăm, să citim şi să scriem: e cea mai bună cale de a ne alina condiţia trecătoare, de a opri scurgerea timpului şi de a face imposibilul posibil."

(trei fragmente din discursul lui Mario Vargas Llosa de la Stockholm, din 7 decembrie 2010, la decernarea premiului Nobel pentru Literatură)