Acesta este orașul meu?

Îmi vine foarte greu să scriu acest comentariu, am o imagine clară la ce voi face referire, așa că e cu atât mai greu.

Nu-i deloc simplu să mergi pe străzile din Kuncz, să bați la porțile de intrare ale caselor (unele, ca vai de ele), să intri în discuție cu oamenii, să-i întrebi cum se numesc, să auzi imediat nemulțumirea lor, spusă cu jumătate de gură și cu ochii în pământ. Oamenii aceia nu au o identitate deplin recunoscută, sunt oameni cu identitate provizorie, pentru că asta e condiția lor de locuitori de Kuncz, fără buletine. Și sunt, unii, și minoritari, asta-i situația, sunt din familii de romi sau mixte, despre care politicienii nu vorbesc mai nimic (sau vorbesc doar în conferințe dedicate integrării), de parcă oamenii aceia nu fac parte tot din orașul nostru. Când treci prin Kuncz stai să te gândești că anii au trecut și oamenii au rămas tot în acele situații critice, că nu ți-e deloc util să te lași prins de emoții sau de păreri de rău, nici măcar atunci când îi vezi pe copiii ce fugăresc mâțele cartierului și ți-e clar că bani de jucării n-au de unde să scoată familiile lor. Afli că nu se poate face nimic, te uiți la ceas și ieși repede din zonă. Dar amintirea culorii gri din privirile acelor oameni îți rămâne pe retină, indiferent cât de sec te-ai obișnuit să fii. Câți oameni sunt în condiția asta în orașul meu? Zece, o sută, o mie? Știm?

Nu ți-e simplu nici în zilele când, dimineața devreme, vezi în zona vechilor piețe de legume și fructe (și chinezării) ale orașului, femei sau bărbați cărora nu poți să le spui vârsta, pentru că vârsta lor e dată doar de hainele ponosite, de mersul greoi, e ascunsă sub pielea brăzdată a feței și e povestită cumva de tremurul mâinilor, o vârstă aflată mult prea departe de vârsta oamenilor activi și mulțumiți de viață. Ei ies foarte devreme și merg la piață pentru că sunt obișnuiți așa de zeci de ani, de pe vremea când aveau pe cineva lângă ei, rude apropiate sau măcar prieteni. Îi vezi cum merg ca umbrele fără să caute cu privirea pe cineva cunoscut, pentru că s-au obișnuit să fie singuri și merg spre piață ca și cum ar fi singuri și pe stradă. Treci mai departe, ești în mașină sau în tramvai, te uiți la ceas și ieși repede din zonă. Dar amintirea vârstei acelor oameni, povestită de tremurul mâinilor lor, îți rămâne pe retină, indiferent cât de sec te-ai obișnuit să fii. Câți oameni bătrâni și singuri sunt în orașul meu? Zece, o sută, o mie? Știm? Ce facem pentru ei?

Așa cum, tot complicat e și să traversezi strada alături de cel care bâjbâie cu bastonul alb, ori alături de tânărul care face semne fetei de lângă el, și nu pentru că preferă să gesticuleze în loc să vorbească, ci pentru că nu poate să vorbească și nici să audă. Îți trece prin minte un gând-fulger și te întrebi cum e viața fără imagini sau fără sunete, însă treci mai departe, pentru că timpul înseamnă bani și deja ai întârziat la întâlnire, te uiți la ceas și ieși repede din emotivitate. Dar amintirea acelor oameni dintr-o lume altfel decât a ta, fără imagini sau sunete, îți rămâne pe retină, indiferent cât de sec te-ai obișnuit să fii. Câți oameni ce și-au pierdut vederea sau auzul sunt în orașul tau? Zece, o sută, o mie? Știm? Ce facem pentru ei?

În orice moment se poate întâmpla, în viața asta urbană atât de agitată și (dez)informată în care ne învârtim, să citești o știre despre o nouă campanie ce caută sprijinirea copiilor mușcați crud de boli necruțătoare, de cancer sau leucemie. Te gândești că unii dintre copiii roși de bolile astea cele mai rele au găsit sprijin, dar și că sunt alții ce rămân cazuri anonime, cu nenorocirea pe capul familiilor lor, de multe ori înconjurați de un zid propriu de disperare ajuns atât de mare încât îi separă definitiv de viața normală, chiar înainte de a-i răpune bolile. 

Ei cu zidurile lor, tu cu drumul tău, treci repede mai departe, pentru că niciodată nu o să ți se întâmple așa ceva chiar ție. Dar amintirea acelor oameni izolați, care se auto-condamnă pentru că sunt lăsați să o facă, îți rămâne pe retină, indiferent cât de sec te-ai obișnuit să fii. Câți oameni înconjurați de disperarea bolilor cele mai rele sunt în acest oraș? Zece, o sută, o mie? Știm? Ce facem pentru ei?

Oriunde ai merge, prin periferiile acestui oraș, ba chiar și spre Dumbrăvița, întâlnești maidane cu băieți și fete ce exersează zi de zi jargonul cartierului, cei care sunt cele mai sigure victime ale toxico-dependenței și violențelor. Ei nu se văd cum sunt, nu-și permit, sunt prea săraci ca să-și permită luxul de a se vedea, plus că nici nu au un centru specializat în dezintoxicare, unde ar ajunge să fie puși în fața unei oglinzi ce le-ar arăta imaginea lor cea reală, pe care noi o vedem (dar lor nu le-o arătăm, egoiști). Nu există un centru serios și pus la punct pentru dezintoxicarea celor care sunt legați de efectele substanțelor pshihotrope, dar nu numai la noi, niciunde în țară. Însă eu îi văd în Timișoara, mă atinge ce se întâmplă aici, la mine în oraș. Și trăiesc de acum cu spaima că cineva din apropierea mea, poate chiar copilul meu, va avea ghinionul să fie încercat de soartă, chiar să îl întâlnească pe unul din băieții de cartier, din cei înecați în toxico-dependență sau înrăiți de violență, situație atât de rea încât majoritatea ar prefera să nu și-o închipuie. Cine nu se aseamănă nici nu se adună, îmi spun, (insu)suficient, și trec mai departe, cât de departe se poate de acei nefericiți. Dar amintirea acelor băieți și fete de cartier, ușor de păcălit și foarte greu de salvat, îți rămâne pe retină, indiferent cât de sec te-ai obișnuit să fii. Câți toxico-dependenți și câte victime ale violenței sunt în orașul meu? Zece, o sută, o mie? Știm? Ce facem pentru ei?

Zilele trecute mi-a fost și mai dificil, când am aflat că în orașul meu echipajele de salvare duc oamenii fără adăpost, oamenii străzii, la porțile celor câteva (foarte puține) adăposturi de noapte și fundații care se ocupă de îngrijirea celor fără un acoperiș deasupra capului, opresc ambulanța, sună la ușa adăpostului, îi lasă pe cei aduși în fața porții, bolnavi sau nu, și dispar. Cei aduși sunt oameni fără asigurări de sănătate, fără bani, uneori fără acte de identitate, fără speranță, aflați într-o asemenea stare încât preferă să fie și fără trecut. În aceste centre de îngrijire temporară găsesc câte ceva de mâncare, pot să-și găsească pacea câteva zile, poate chiar mai mult decât atât. I-am văzut cât de diferiți pot să fie, aproape că-și cer scuze pentru că sunt așa. Cu toate că sunt oameni, asemenea oricărui alt cetățean de Timișoara, aflați însă în situații limită, din care doar măsuri la limita îi pot scoate. Nu se poate descrie pe scurt cum e viața acestor oameni. Și nu poți rămâne foarte mult prins în preajma acelor oameni sărmani, pentru că obișnuința de a trece mai departe este mai puternică. Dar amintirea acelor oameni la capătul puterilor și a dorințelor îți rămâne pe retină, indiferent cât de sec te-ai obișnuit să fii. Câți oameni fără acoperiș deasupra capului, fără asigurări de sănătate, fără venit și fără speranta zilei de mâine sunt în orașul meu? Zece, o sută, o mie? Știm? Ce facem pentru ei?

Am o impresie de dezgust față de administrația unui oraș ce se proclamă cel mai important centru de creștere economică al țării, ce se revendică ca fiind cel mai important magnet al investițiilor străine și centru al marilor industrii de vârf din țară, în care însă trăim sub spectrul unor adevărate bombe sociale, în care ne facem că suntem activi comunitar când, în fapt, suntem foarte populiști, în care cetățenii sunt de diferite ranguri și oamenii aflați în situații de viață dezavantajoase se simt, de fapt, discriminați, de rangul doi sau trei, uitați, sau chiar alungați. O administrație europeană nu uită și nu trece mai departe (pe un drum voit glorios și egocentric), nu aruncă firmituri pentru serviciile sociale și nu caută să lase problema sub preș. Fiecare caz social are specificitatea sa și merită atenție. Într-o administrație ce tinde la valori europene, nediscriminatorii.

Îmi reprim emoţiile, cea mai importantă e solidaritatea, ca să facem ceva!

Dacă nu e ăsta oraşul în care vreau să traiesc, atunci nu-mi rămâne decât să-mi găsesc orasul, Timişoara mea.