Ideologia tranziției în România celei de-a Doua Republici

O introducere abruptă în tematica analizei socio-politice și socio-economice a istoriei recente a României poate începe foarte bine de la câteva întrebări cheie și reflexive, la care, evident, nu se poate răspunde complet fără o perspectivă interdisciplinară complexă. Aceste întrebări pot însă oferi prilejul de a deschide cel puțin linii de studiu și de interpretare corelate cu semnificațiile date azi momentelor, faptelor, acțiunilor și fenomenelor sociale din perioada de după 1989, interval de 25 de ani de tranziție post-totalitară a României, interval al istoriei recente ce poate să fie denumit drept A Doua Republică a Românei.

Iată doar trei dintre aceste întrebări cheie:

o       Care sunt cele mai importante etape ale tranziției din cei 25 de ani ai celei de-a Doua Republici în România?

o       Ce decizi majore ale tranziției au generat cele mai profunde procese și schimbări sociale după ’89?

o       Care a fost principalul set de idei și opinii publice care au fost utilizate de decidenți drept argumente ale deciziilor politice majore ale tranziției post ’89?

Referirea la perioada celor 25 de ani de după anul de schimbare de regim 1989 nu se mai poate azi realiza prin prisma percepțiilor și credințelor larg împărtășite în România de-a lungul anilor de după ’89, iar tocmai această perspectivă actuală, a anului 2015, oferă detașarea și distanțarea neutră atât de necesare pentru a obține o imagine relativ clară despre trecutul apropiat, chiar dacă ea nu este absolut completă și nu fixează cele mai mici detalii ale proceselor. Explicațiile și imaginea pe care  le avem azi despre ultimii 25 de ani pot fi (semi)obiective, cu o notă de obiectivitate în plus, oricum, față de observațiile pe care reușim să le formulăm despre prezent, măcar și pentru faptul că în 2015 avem posibilitatea de a ne baza observațiile și pe rezultate opozabile și măsurabile ale proceselor și fenomenelor ce au avut loc în cei 25 de ani de după ’89.

Răspunsurile la cele trei întrebări din introducere vor avea în vedere cel puțin două axe de analiză: transformările statului și ale societății, evoluția sistemului economic și de proprietate.

Sistem politic și administrativ post ’89, trei etape ale tranziției.

În primii doi ani post ’89, funcționarea sistemului politic și administrativ în România a însemnat prelungirea funcționării multora dintre instituțiile sistemului conservator al primei Republici (ce a durat între 1948 și 1989), sub imperiul nevoii de “stabilitate” și “consens”. Dacă pluripartidismul și libertatea de exprimare publică au fost principii primordiale ale noului regim imediat după schimbarea din Decembrie 1989, schema de organizare a principalului partid din anii ’90 și ’91 a rămas relativ asemănătoare cu cea a vechiului partid hegemonic din perioada primei Republici. Cei care au luat rolurile principale sau au jucat funcții de intermediere în raport cu administrația centrală sau locală erau lideri mai mult sau mai puțin formali ai vechilor structuri de putere. Administrația și-a continuat rolul de gestionar al imenselor proprietăți ale statului, fără ca presiunea autoritară politică din vechiul regim să mai fie prezentă, căci politicul resimțea o notă acută de complex venit din vechile practici ale regimului totalitar. Până la adoptarea de către Adunarea Constituantă în 1991 a noii Constituții, schimbările primei tranziții timpurii în România post-totalitară au însemnat reacții de reașezare a societății în raport cu imaginea sa din vechiul regim, în raport cu reflexul pe care îl avea față de ea însăși, o societate atomizată, blocată în foarte multe dintre zonele ce ar fi trebuit să fie dinamice, astfel încât România s-a zbătut în perioada 1990-1991 între aspirațiile mitice declanșate de idealurile democratice și realitățile socio-economice dominate de aerul aproape irespirabil al unui sistem până de curând închis, totalitar. Actorii sociali au trăit aievea un vis al “deschiderii” și “occidentalizării”, au înaintat prin agitații primi ani de după ’89 legați la ochi cu o năframă a iluziei dulci despre viitorul bogat și bun, iluzie gustata din plin de aproape fiecare cetățean al României Libere.

După adoptarea noii Constituții și după alegerile din mai 1992, au urmat patru ani de tranziție pe model “lent”, cu privatizări în montaj controlat mai ales de vechii administratori ai unităților economice din vechiul regim. Toți indicatorii economici ai pieței interne au coborât, mai mult sau mai puțin vertiginos, comparațiile cu perioada de vârf a economiei vechiului regim fiind net defavorabile tranziției. În schimb, libertațile de exprimare, civice și politice au ajuns la cote incandescente. Divizarea societății a ajuns la nivele semnificative, iar “vechiul” și “noul” au ajuns să fie definite atât pe axa politică stânga-dreapta (în care, culmea, dreapta formată de partidele istorice a însemnat “noul”), cât și pe axa economică (a ritmului dorit pentru reformele economice). Creșterea formelor de dezagregare socială a generat consecințele politice ale schimbării puterii în alegerile din 1996, când s-a format o majoritate guvenamentală a partidelor dreptei incipiente românești (reprezentată, de fapt, de formațiuni ce trăiau o nostalgie a perioadei de aur interbelice și o decădere conflictuală venită pe fundalul lipsei de actori capabili de leadership în conducerea anilor 1996-2000).

Ciclul 1990-2000 poate fi privit ca prima etapă de tranziție a celei de-a Doua Republici a României. Este o etapă a formării și dinamicii politice la nivel central și local, cu prima rotație completă la guvernare a stângii și a dreptei incipiente, perioadă în care cel mai des erau clamate pozițiile centriste și echilibrate în decizii și acțiuni, și când realitatea a arătat tocmai pe dos, foarte multe dintre mișcările politice și administrative fiind realizate în note radicale, fără analiză, cu consecințe grave pe termen scurt și mediu. A se vedea deciziile politice ce au vizat industriile grele ale economiei românești, decizii care au dus la creșterea conflictualității în societate.

A doua etapă începe după anii 2000 (în alegerile din 2000 stanga revine la guvernare), când marea ideologie a integrarii europene și euro-atlantice ia forma etapelor de aderare la blocul militar al NATO (realizată în 2004) și la UE (realizată în 2007). Este a doua etapă a tranziției, în care se consumă și ultimele faze ale privatizărilor în economie, se reașează Constituția (2003) și se produce o nouă alternanță la guvernare (stanga guvernând până în 2004, iar dreapta fiind apoi într-o lungă serie de guvernări până în 2012, marcată mai ales de influența stilului patriarhal al mandatelor exercitate de președinte).

Marea ideologie a celei de-a doua perioade a tranziției românești a fost integrarea europeană (cu subsecvență în cea euro-atlantică), timp în care politicul și administrativul au stat sub semnul unei legende a prosperității și viitorului bun ce vor să vină prin simpla cooptare a țării în spațiul comunitar european și euro-atlantic, în cadrul construcțiilor lor instituționale. Cea mai importantă caracteristică în funcționarea acestei ideologii de tranziție a fost dată de ruptura completă între nevoile cetățenilor și comunităților și imperativele pe care sistemul politic și administrativ le-au urmat (ale intergrării cu “I” mare). Este de observant mai ales faptul că decidenții nu au recurs la resurse de cunoaștere abilitate în susținerea deciziilor pe care le-au luat (nu au apelat aproape niciodată la cercetare socială și socio-economică). Se știe foarte bine că discursul public al puterii a fost mulți ani triumfalist față de “performanța” negocierilor reușite pentru semnarea Acordului de aderare a României la UE, realitatea fiind aceea că dezbaterea publică despre prevederile acestui Acord nu a avut loc niciodată, detaliile obligațiilor României asumate prin acest accord nefiind discutate și dezbatute public. “Fericirea” de a fi primiți în UE a înlocuit orice argument de raționalitate administrativă și politică. Decidenții s-au prefăcut fericiți de reușita admiterii în UE, realitatea fiind că satisfacția lor nu venea din condiții bune obținute pentru România în negocierea integrarii, ci din speranța beneficiilor electorale rezultate din admiterea în UE și NATO, cu pivot în miturile neopopulare ale românilor, ale bunăstării și democratizării generalizate ce urmau să se întâmple prin simpla trecere a țării la statutul de membru cu drepturi depline NATO și UE.

Etapa a treia a tranziției românești (mult mai extinsă decât proverbialii douăzeci de ani profețiți în analizele televizate realizate de Silviu Brucan) debutează odată cu criza economică mondială din 2008-2009, fiind pentru prima dată când o graniță istorică de etapă în dinamica internă a Românei coincide cu un moment de trecere ritualică și în plan internațional, cel al debutului crizei inetrnaționale. Este etapa în care se declanșează o ideologie dominantă în tranziția României, ideologie ce stă sub semnul crizei economice și a deciziilor politice care afectează multe categorii sociale din România, decizii datorate crizei. Mai apare în plus, dublând imperativele reacției la criza economică, un nou mit social al justiției mesianice, lupta anti-copupție, cea care are, în ultimii ani, rolul de asanare a societății și chiar de redare a combustiei sociale pentru creștere economică.

Suntem în cea de-a treia etapă a tranziției, moment în care se vorbește tot mai mult în spațiul public de o tranziție permanentă, discuție ce a apărut de curând în spațiul public, invocată tocmai pentru că schimbările sociale și interdependențele economice și politice sunt realități vizibile azi în Europa și în întreaga lume, iar crizele și conflictele multipolare determină o situație internă, și pentru România, în schimbare perpetuă, cu evidente momente și constrângeri la limită.

Acest al treilea episod din tranziția societății Românești post ’89 are însă și note distincte, ale unui context geo-politic nemaiîntâlnit până acum, marcat de o criză economică a pieței europeane, dar și de fenomenele globale precum terorismul statalizat, provocările noului bloc euroasiatic și globalizarea accentuată. Dacă ne este foarte clar că nu suntem și nu vom fi deschizători de drumuri în reformele politice și administrative ale statului, ne rămâne doar să sperăm că vom ajunge la faza de maturitate a fenomenelor de tranziție, aceea a tranziției și modernizării mentalităților, prin mecanism cultural. Dacă nu vom ajunge la această etapă (de accent pe cultură și formare profesională, prin modernizare și deschidere, prin circuit internațional și dezbatere a valorilor noastre), vom eșua probabil într-o nouă și mitologică ideologie a stării de trecere prin criză, ca imperative în sine . Adoptarea în 2015 a unei strategii naționale de securitate ce include, pe lângă aspecte militare, economice și de anti-corupție, și funcționarea sistemului de sănătate și al celui de educație, nu înseamnă decât un paleativ coercitiv pentru lipsa noastră de modernizare, doar o formă de apărare prin norme de urgență națională în raport cu absența mecanismelor sociale funcționale, în fața dominației și presiunii practicilor ilicite și evazioniste.

Ca o primă concluzie utilă pentru analiza macro a tranziției post ’89 a României, merită subliniat faptul că se detașează trei perioade de tranziție:

o       Perioada 1990-2000, tranziția primei alternanțe la guvernare, a prăbușirii proprietății de stat în beneficiul unei forme primitive de capitalism, pe o piață foarte slab reglemntată de stat, a irosirii resurselor naturale, umane și, mai ales, a irosirii timpului și energiilor sociale, perioadă ce a stat sub semnul unei ideologii mitologice a conflictului dintre “vechi” și “nou”, în care primii urmași ai sistemului din regimul vechi sunt pe ambele baricade, și pe cea a “vechiului” și pe cea a “noului”. Este începutul celei de-a Doua Republici a Românei, un început marcat de tarele sociale trasate în vechiul regim;

o       Perioada 2000-2008, tranziția unui ciclu de guvernare și a creșterii economice, în care așteptările față de occident și mitologia integrării euro-atlantice și europene au generat în România și cel mai important val de apropiere socială față de SUA și Europa înregistrat în societățile din țările est-europene;

o       Perioada ce a început odată cu declanșarea crizei internaționale, după 2009, în care ideologia mitologică a celei de-a Doua Republici a României este legată de justiție și coerciție în numele schimbării și adaptării la un model extern, de supraviețuire individuală și colectivă în timp de criză, este o perioadă în care societatea este adânc divizată pe baza fenomenelor migratorii temporare, între cei 20% dintre români ce sunt în străinătate și familiile lor din țară, între cei ce văd multe dintre avantajele piețelor și spațiilor europene commune și cei care nu se mai așteaptă aproape deloc la avantaje și drepturi benefice, ci doar la obligații coercitive.

Evoluția economiei și proprietății în tranziția românească: câteva exemple din jurul nostru

Privatizarea în România a stat sub semnul raptului, cifrele totalizatoare despre acest fenomen arătând foarte sec ordinul de mărime ce descrie scoaterea din proprietatea statului a unităților productive active până în 1989: s-au derulat 11 000 de contracte de privatizare, pentru 8 000 de unități productive. Nu doar acest număr semnificativ arată amploarea fenomenului, cât mai ales faptul că foarte multe dintre mărcile cunoscute intern (și unele chiar internațional) au sucombat prin trecerea lor în proprietate privată, iar costurile economice ale dispariției acestor mărci nu pot să fie cuantificate exact (dar, de cele mai multe ori, valoarea mărcilor cunoscute pe piață înseamnă valori ce variază între de două ori și de zece ori cifra de afaceri anuală realizată prin circuitul comercial subsidiar mărcilor în cauză).

Faptul că piața internă a României a ajuns să fie o mare piață externă pentru producătorii mari internaționali, ori doar bazin de forță de muncă (în unele domenii și centre urbane chiar cu o specializare înaltă), arată lipsa de strategie a decidenților.

Două forme de scoatere a economiei din proprietatea statului au fost permanent exersate de statul roman sub scuza ideologie incapacității statului de a administra eficient proprietăți și capacități: mica privatizare prin împărțire de acțiuni, din prima etapă de tranziție, urmată de marea privatizare (APAPS a privatizat între 2001 și 2003 aproape 600 de mari unități, cele mai multe deținătoare de mărci consolidate, deși au fost mari unități privatizate și în periodele anterioare). Suma totală obținută de stat pentru aceste patrimonii și active mari ajunge la o cifră de aproximativ 10 miliarde euro (în timp ce doar valoarea despăgubirilor plătite în bani de ANRP între 2010 și 2012 depășește 1 miliard euro, la care trebuie să adăugam valorile despăgubirilor în terenuri și imobile date de statul roman în baza succesivelor legi ale retrocedărilor, o valoare în acest moment foarte greu de evaluat, depășind cu mult cifra încasărilor totale înregistrate de stat din privatizări).

Mărcile cunoscute ale statului roman ajunse în patrimoniul privat acoperă toate categoriile și segmentele de piață, de la produse cheie până la servicii. Iată topul celor mai mari privatizări (se observă absența din top a privatizărilor RENEL și ROMPETROL, astăzi controversate):

Marca / unitatea privatizată	Cumpărător	Anul vânzării	Valoarea vânzării (euro)
BCR	Erste Bank	2006	2,2 mld
ROMTELECOM	OTE	1998	675 mil
PETROM	OMV	2004	670 mil
ROMCIM	Lafarge	1997	200 mil
BRD	Societe Generale	1999	200 mil
SIDEX	ArcelorMittal	2001	70 mil
Automobile Craiova	Ford	2007	57 mil
CASIAL	Lasselsberger	1997	52 mil
DACIA	Renault	1999	48 mil
RULMENTI Ploiesti	Timken	1997	40 mil
COST	Mechel	2002	25 mil

În fața dimensiunilor privatizărilor parcurse de România în prima și a doua etapă de tranziție, devin evidente argumentele de piață și mecanismul capitalist primar ce au stat la baza declanșării proceselor de negociere pentru admiterea noastră în piața unică europeană. Marile companii ce dețin azi primele cele mai importante o sută sau o mie de unități economice aflate în vechiul regim în proprietatea statului roman sunt companii puternice pe piața europeană și judecă schimburile de produse și amplasarea capacităților de producție în logica pieței unice integrate. Prima motivație pentru admiterea noastră în această piață unică nu a fost, așadar, libera circulație a persoanelor cât, mai ales, libera circulație a mărfurilor și capitalurilor, necenzurate de taxe vamale, adică le cele mai accesibile costuri.

În plus, competiția internă față de acești producători europeni și internaționali a devenit în 25 de ani aproape nesemnificativă. Prima privatizare, așa-zisa mică privatizare, a scos din proprietatea publică mii de unități mici (vezi cazurile Kandia și BegaPam din Timișoara), destinul lor fiind al apropiatei închideri de producție și valorificării imobiliare a patrimoniilor. Și în acest fel s-au scos din circuitul public valori economice și patrimoniale ce pot fi foarte greu cuantificate.

Însă cea mai importantă scoatere din circuitul public al patrimoniilor s-a realizat prin succesiunea de legi ale retrocedării, o lungă și complicată istorie a retrocedărilor de mici și medii proprietăți imobiliare (clădiri și terenuri, mai ales) ce a traversat toată tranziția românescă (sursă primară și a jafului realizat prin procesul de despăgubiri de după 2010). Retrocedările au fost justificate de mitologia reacordării în natură a drepturilor totale pentru toți cei cărora statul autoritar și discreționar de după 1948 le-a confiscat proprietățile. Un principiu de drept asupra proprietății ce nu poate să fie combătut în sine, dar care a generat două fenomene paralele și dezavantajoase, efecte perverse ale aplicării acestui principiu: distorsiuni și inechități foarte mari în deciziile administrative de acordare a retrocedărilor și foarte multe ilegalități în aplicarea prevederilor legale, de la comisiile locale de fond funciar și până la hotărâri ale instanțelor de judecată nedrepte (în multe cazuri cumpărate de către beneficiarii iliciți).

Prin procesul retrocedărilor s-a creat o castă relativ închisă a funcționarilor locali aflați pe circuitul administrativ al deciziilor de retrocedare, castă mai importantă și mai influentă decât noua nomenclatură a partidelor din urban. Această castă deținea cea mai importantă resursă a tranziției românești din rural, decizia asupra fondului funciar, așa cum casta politică din urban deținea decizia asupra privatizărilor.

Greu de spus care dintre cele două caste au generat schimburi de proprietate de valoare mai mare.

Dacă cei o mie de politicieni de la vârf ce au format permanent casta celor ce au privatizat și exploatat toate resursele publice în tranziția românească, au generat privatizări de 10 miliarde de euro și au provocat pierderi pentru stat prin privatizarea celorlalte câteva mii de unități economice și prin despăgubiri ale proprietății ce probabil că depășesc acești 10 miliarde de euro încasați, în cazul castei micilor funcționari (județeni și locali, de la consilieri la primari și secretari de consilii locale, plus aparatul judecătoresc ce a fost implicat de-a lungul anilor în deciziile de retrocedări), castă ce totalizează permanent în România peste zece mii de funcționari, se poate vorbi de valori de câteva ori mai mari ale pierderilor ce le-au generat pentru stat. Toate sub protecția unei adevărate ideologii mitologice a noului regim, care se pare că nu a fost interesat cu adevărat aproape niciodată în tranziția acestor 25 de ani să gândească politici publice pentru dezvoltarea comunităților și protective pentru nivelul de trai și drepturile cetățenești. Indivizii atomizați, având habituni ale vechiului regim, și-au protejat interesele în noul regim prin forme semi-legale și semi-licite de supraviețuire și creștere, într-o societate în care statul a devenit cel dintâi falit și cel din urmă factor de protecție a cetățeanului.

Vom reuși să trecem de această etapă a tranziției, una ce are nevoie de circuit cultural și de dialog real, de accent pe educație și sănătate, pe regândirea mecanismelor instituționale (mai ales pe un palier încă neexplorat, cel regional), sau statul va sucomba prin reducerea sa la un rol decorativ al instituțiilor centrale și prin cedarea completă a puterii de decizie către decidenții de la Bruxelles? Pentru readucerea statului în rolul de protector al drepturilor comune și cetățenești va fi inevitabil ca o nouă clasă politică să se pregătească pentru a da aceste răspunsuri, dar sigur nu va reuși să o facă în talk-show-uri de televiziune, ci doar prin noi forme de structurare instituțională a deciziei și în noi forme de consultare și decizie publică.

[ Acest articol a fost pregătit pentru publicare în volumul colectiv intitulat Marele jaf (post)comunist. Spectacolul mărfii și revanșa capitalismului., Editura Adenium, Iaşi ]