[ CARTEA DE SÂMBĂTĂ ] Mărturii prozaice din istoriile socialiştilor

Poate că se găsesc foarte multe idei generoase în această carte cu titlu puternic (şi neoconservator) "Raiul pe pământ - mărirea şi decăderea socialismului", spuse prin cuvinte mari de către Joshua Muravchik, provocându-ne imaginaţia şi trimiţându-ne la marile idealuri umane. I-adevărat, se întâlnesc des în acest text dens, de aproape patru sute de pagini, multe astfel de idei şi multe cuvinte mari, dar acest studiu nu este unul ideologic, până la urmă.

Cartea nu se concentrează pe filosofia politică sau pe teologie, ci este despre vieţile şi întâmplările, mai mult sau mai puţin prozaice, mai mult sau mai puţin (in)explicabile, ale celor mai populare nume din istoria socialismului ultimilor două sute de ani. 

Nu este decât în puţine paragrafe o carte scrisă ideologic, ci este o culegere de mărturii ale faptelor şi biografiilor acelor oameni care sunt cunoscuţi pentru influenţa ce au avut-o în ideile, mişcările şi acţiunile politice ale stângii. Aşa cum nu este o carte utilă interpretărilor ideologice, pentru că decupajele biografice, comentariile contextuale asupra întâmplărilor şi explicaţiile acţiunilor relatate în această istorie prozaică a socialismului nu pot să ţină locul unui studiu interpretativ asupra dinamicii ideilor politice social-democrate. 

Prin urmare, cartea nu este recomandată celor ce caută în mozaicul biografiilor (in)explicabile un refugiu calduţ pentru o critică faţă de ideile de stânga, după cum nu este recomandată nici celor ce vor să aprofundeze doctrina stângii, pentru că vor fi împinşi spre tabloul şirului cronologic al întâmplărilor, vor fi chiar manipulaţi de mulţimea de gesturi personale şi mici amănunte biografice din viaţa socialiştilor, în spatele cărora nu vor mai recunoaşte nici atmosfera vremii, nici spaţiul mai larg al intersubiectivităţilor, nici reprezentările şi semnificaţiile pe care oamenii le vedeau şi le recunoşteau în societatea în care trăiau. 

Cu alte cuvinte, cartea nu este recomandată avizilor de confirmări politice (anti sau pro stanga sau dreapta), în schimb este recomandată celor care vor să citească o istorie cu amănunte neştiute, complicate, ascunse pentru multă vreme ori cunoscute de toată lumea în mod greşit, uneori picante, alteori banale, istorie ce adună atât de multe fapte puse împreună, într-o ordine cultivată atent, încât este una dintre cele mai bune demonstraţii ale modului cum se pot aduna la un loc, în patru sute de pagini, toate firele biografice ale celor mai reprezentativi reprezentanţi ai unui întreg curent politic. 

Finalului cărţii îi lipseşte o trimitere la actualitatea social-democrată, cu totul diferită de cele mai recente referinţe, cel despre laburismul lui Blair sau despre chibuţuri (minus explicabil, pentru că a apărut în 2004, an în care noii versanţi ai mişcărilor reprezentative de stânga din Europa încă nu se ridicaseră public), iar această absenţă încheie într-un mod nedrept orizontul celor două sute de ani. Mai mult, deşi stânga s-a afirmat întotdeauna şi prin independenţa permanentă faţă de orice religie, istoricul biografiilor ce semnează această carte scrisă cu mare minuţiozitate face un pas intenţionat greşit şi cade în prăpastia fără capăt a comparării socialismului cu o religie politică, gest care arată clar cum este judecata de valoare pe care o pune în fundalul efortului său istoriografic, o judecată defavorabilă stângii. Ceea ce e şi rău, pentru că poate să le dea o satisfacţie în plus (şi le face astfel rău) celor ce se îmbată cu prejudecăţi, dar e şi bine, pentru că pune subiectivitatea scriitorului la locul ei, oferă posibilitatea unui amuzament al perspectivei şi deschide calea unor întrebări cu adevărat actuale, căci istoria nu se repetă decât în ochii celor superficiali, nu-i aşa?

Iată câteva trimiteri interesante, unele lasând chiar să se întrevadă mai mult decât prozaicele date biografice:

Francois-Noel Babeuf este primul din seria personalităţilor socialiste căruia i se dedică un capitol biografic. El a înfiinţat Conspiraţia Egalilor, visând de ceva vreme să ajungă la acele acţiuni ce vor asigura fericirea pe pământ. Dar a înfiinţat-o în timp ce era întemniţat, în tumultul evenimentelor revoluţionare din Franţa, un spaţiu deloc prielnic pentru obţinerea fericirii. Obiectivul suprem al Conspiraţiei, formată la puţin timp după Revoluţia Franceză de la 1789, era "Egalitatea! Prima cerinţă a naturii, prima nevoie a omului". "Societatea trebuie să funcţioneze în aşa fel încât să şteargă orice dorinţă a omului de a deveni mai bogat, mai înţelept sau mai puternic decât ceilalţi". 

Cu toate că soarta acestui luptător revoluţionar pentru egalitate a fost crudă, condamnarea şi ghilotinarea aflându-se la finalul unei scurte perioade de întemniţare, alături de un grup mai larg de 65 de acuzaţi, Babeuf a rămas în conştiinţa urmaşilor prin textul Apărării pe care a susţinut-o la proces, text trimis soţiei sale pentru publicare. Peste 170 de ani mai târziu, în timpul zilelor revoluţionare franceze din anii şaizeci, a apărut o actualizare a Apărării, cu o prefaţă a profesorului universitar devenit simbol al acestor mişcări, Herbert Marcuse. În plus, unul dintre camarazii săi revoluţionari, emigrat în America, a scris o isorie a ideilor revoluţionare ale Egalilor, ce a ajuns un adevărat manual al revoluţionarilor în timpul agitaţilor ani 1830 şi 1848. Apărarea scrisă de Babeuf anticipa, cu adevărat, înainte cu aproape cincizeci de ani, Manifestul comunist scris de Marx şi Engels, căci în acest apel la o justiţie corectă şi la protest politic se regăseşte ideea luptei de clasă, care "se declanşează atunci când masele nu mai pot să suporte felul în care îşi duc viaţa; ele realizează că nu au nimic şi că sunt nevoite să sufere sub jugul greu şi dureros al lăcomiei clasei conducătoare. Ceasul bate pentru acele mari evenimente revoluţionare care vor rămâne vii în amintire... atunci când o răsturnare generală a proprietăţii private e inevitabilă, când revolta celui sărac împotriva bogatului devine o necesitate ce nu mai poate fi amânată".

Toate facţiunile ulterioare ale mişcării socialiste franceze s-au revendicat din Conspiraţia Egalilor, iar exemplul lui Babeuf s-a extins la nivel internaţional, mişcările ulterioare preluându-i ideile.

Robert Owen, industriaş şi vizionar (utopic) scoţian, a fost un exemplu strălucit de militant pentru egalitate şi muncă în comun, burghez prin statut, dar şi antemergător al celor mai utopice formule de organizare a producţiei şi vieţii muncitorilor în comunităţi egalitariste. Primele măsuri de reorganizare le-a luat în cadrul propriilor ţesătorii, unde a optimizat producţia printr-un sistem de evaluare original ("supraveghetorul tăcut"), a redus timpul de muncă, a introdus reguli de ordine şi curăţenie şi a ordonat inclusiv viaţa în întregul cartier locuit de muncitori, supraveghind atât întreţinerea şi curăţenia străzilor, dar şi comportamentul muncitorilor în afara timpului de lucru. Una dintre cele mai de impact măsuri a fost finanţarea învăţământului până la 11 ani, iar metodele de educaţie din şcolile finanţate de acesta au exclus metoda pedepselor aplicate elevilor (folosită chiar pe scară extinsă atunci, în aproape toate şcolile acelor vremuri). Owen  a transferat experienţa din comunităţile propriilor sale ţesătorii în America, în comunităţile de quakeri, rappişti şi shakeri americani, de la care a cumpărat o fermă pe patru mii de acri de pământ, gata pregătită pentru proiectul comunitar, pentru satul unităţii şi cooperării, fermă ce va primi numele Noua Armonie, inaugurată la 27 aprilie 1825.

Friedrich Engels este cel care a dat prima şi cea mai vastă interpretare a socialismului ştiinţific fondat alături de cel care a dat numele acestui tip de socialism, Karl Marx, astfel că cei doi sunt consideraţi întemeietorii marxismului, un curent intern al socialismului cu încărcătură radicală şi utopică.  

Eduard Bernstein, recunoscut (alături de Karl Kautsky) drept principal discipol al socialismului ştiinţific fondat de Marx şi Engels, a trasat totuşi o linie deviaţionistă în mişcarea socialistă a finalului de secol XIX, punând sub semnul întrebării suprateoria marxistă şi valorizarea sa mistico-religioasă pentru mişcările proletare din acel final de secol. 

Din exilul de la Londra, ori din ţară, din Germania, Bernstein a adus socialismului postmarxist un accent important prin facilitarea înţelegerii schimbărilor şi pe înscrierea socialismului într-o evoluţie a mişcărilor sociale ale acelor vremuri. Bernstein a fost ţinta unor critici acerbe venite din partea unor tineri radicali, Israel Lazarevici Helfand, originar din Odessa (şi stabilit în 1891 în Germania), alături de Rosa Luxemburg, originară din Polonia ( stabilită şi ea în Germania), critici care îi reproşau lui Bernstein "respingerea luptei de clasă". Motiv principal pentru care un discipol al lui Marx şi Engels ajunsese ţinta criticilor tinerilor radicali socialişti. Cauza principală era moderaţia sa. Două congrese ale Partidului Social Democrat German, din 1898 de la Stuttgart şi cel din 1899 de la Hanovra au avut în centrul discuţiilor expulzarea lui Bernstein din partid, pe motiv de revizionism al socialismului, practicat şi demonstrat de acesta în volumul "Socialismul evolutiv", în care trasa o nouă direcţie socialismului, una democratică, nemesianică, aliniată noilor tendinţe de creştere a veniturilor şi bunăstării şi de distribuire mai largă a capitalurilor, realităţi care le depăşiseră cu mult pe cele din urmă cu cincizeci de ani, de pe timpul fondării socialismului ştiinţific marxist. Bernstein s-a raportat făţiş la scrierile marxismului ştiinţific ca la surse de cunoaştere obişnuite, nu ca la "Scripturi" ale socialismului, ceea ce i-a permis să revendice un socialism empiric, bazat pe datele economice ale actualităţii. A criticat scrierile lui Marx cu un ton subtil:

"Opera lui încearcă să fie o analiză ştiinţifică, dar se întemeiază pe o teorie elaborată cu mult timp în urmă. Acest mare spirit a fost până la urmă sclavul unei doctrine."

Drept urmare, congresul din 1899 îl exclude pe Bernstein din partid, cu 216 voturi pentru şi 21 împotrivă. Culmea e că radicalismul socialist al SPD din acei ani a fost contrazis de realitate. Bernstein revine peste un an în Germania, este propus de cei câţiva fideli din cadrul SPD pentru o candidatură la Reichstag, candidează în 1902 şi câştigă cu un număr de voturi mai mare decât suma voturilor câştigate de toţi contracadidaţii săi. Până în 1928 este reales în Reichstag. Un "centrist" al socialismului a născut o întreagă polemică în stânga din întreaga Europă, a fost criticat de cei mai mulţi dintre liderii socialişti, însă a fost popular şi ales de germani aproape treizeci de ani.

Valdimir Ilici Ulianov, cunoscutul Lenin, era în exil în Siberia în momentul apariţiei cărţii lui Bernstein, iar la lectura revizionismului asupra socialismului a reacţionat prompt, respingând îndemnul de abandonare a luptei de clasă în favoarea luptei pentru salarii şi condiţii mai bune, toate acestea generând o ambiţie radicală furtunoasă la Lenin. Revenit din exil la Moscova, pe peronul gării, Lenin va spune:

"Există un singur răspuns la adresa revizionismului: un pumn în faţă."

Exilul lui Lenin era urmarea arestării lui în 1895 la Sankt Petersburg (pe fondul unei istorii familiale de împotrivire contra regimului ţarist), pentru participarea la mişcările marxiste ce provocau chiar demonstraţii de stradă ale muncitorilor. Aflat în exil, Lenin a citit scrieri mai mult sau mai puţin revoluţionare, printre care şi "Ce-i de făcut?", un studiu utopic despre viitorul societăţii abundenţei şi al egalităţii. Era o scriere inspirată de Owen, Fourier, Saint Simon, cu puţină relevanţă între scrierile vremii. Dar pentru Lenin această carte a însemnat "schimbarea viziunii despre lume", cum va spune mai târziu, o carte în care a găsit cuvintele potrivite şi descrierile suficient de motivatoare pentru ca să se lase sedus definitiv de ideea revoluţionară. 

Lenin a lansat în 1900 un ziar în exil, la Munchen, distribuit apoi şi la Londra şi Geneva, platformă de difuzare a ideilor revoluţionare, ziar numit Iskra (Scânteia). În primul număr a publicat articolul "Scrieri urgente", pe baza căruia va scrie mai târziu cea mai celebră carte a sa sub titlul "Ce-i de făcut?", duplicat al cărţii citite în exil. În această carte, care dă măsura modului în care ideile grupate în scrieri pot genera energii politice şi schimbări sociale, Lenin a trasat un prim program practic al revoluţiei:

"Istoria tuturor ţărilor arată că, numai prin propriile forţe, clasa muncitoare nu poate dezvolta decât o conştiinţă sindicală. ... Conştiinţa politică de clasă trebuie să le fie dată muncitorilor din afară. ... Teoria socialismului s-a născut din teoriile filosofice, istorice şi economice dezvoltate de reprezentanţii educaţi ai claselor avute, de intelectuali. ... Idealul social-democratului nu trebuie să fie secretarul de sindicat, ci tribunul poporului."

Baza Partidului Muncitoresc Social Democrat Rus a fost pusă în lucrările unui congres, cel din iunie 1903, în care cei mai mulţi delegaţi au fost din partea Iskra (deşi alte grupări aveau mai mulţi militanţi). Lenin a avut grijă să-şi pregătească aliaţii la congres cu mult timp înainte, deşi nu a fost scutit de conflicte şi dezbateri contradictorii. Cele mai aprinse dezbateri au fost iscate de prevederea statutară cerută de Lenin, prin care redacţia Iskra trebuia să fie desemnată drept instanţă supremă de decizie a partidului, căreia i s-ar fi subordonat un comitet central aflat în Rusia. 

Troţki a protestat:

"Dar asta nu e totuna cu dictatura absolută a redacţiei?", la care răspunsul lui Lenin a fost categoric: "Şi ce-i rău în asta?".

Într-un final, gruparea Lenin de la acel congres a avut câştig de cauză printr-o majoritate fragilă de două voturi, ceea ce le-a atras porecla de "majoritari" sau "bolşevici", de unde şi cel mai cunoscut termen de satirizare şi negativare a socialiştilor, la o sută de ani mai târziu, datorită faptului că această denumire a fost dată unui grup ce nu punea preţ nici pe voturi, nici pe democraţia formală, şi nici pe instituţiile democraţiei de stat. Măgulitore poreclă, nu? 

Zece ani mai târziu, la Sarajevo, un alt grup de tineri cu inspiraţii revoluţionare s-au mobilizat pe ascuns şi au pus la cale atentatul la viaţa moştenitorului tronului austriac şi a soţiei sale, arhiducele Franz Ferdinand şi ducesa Sophie, crimă ce va avea loc la 28 iunie, exact de aniversarea căsătoriei acestora, zi în care sârbii majoritari din Bosnia şi Herţegovina aniversau şi ei o istorie, de această dată tristă, veche de 525 de ani, în care sârbii fuseseră învinşi de turci la Kosovo. Nota de dezamăgire declanşatoare era dată de faptul că sârbii din Bosnia şi Herţegovina rămăseseră sub dominaţia habsburgilor, în timp ce fraţii lor din Serbia îşi obţinuseră independenţa. Războiul a adus abdicarea ţarului, iar puterea bolşevică s-a instaurat în Rusia, laborator al unui incredibil sistem absolutist, cu tendinţe de extindere provocatoare în cea mai mare parte a Europei de Est. Lenin este răpus în 1922 şi 1923 de atacuri cerebrale, iar puterea este preluată de Stalin, discipolul său, chiar în condiţiile în care, în timpul ultimelor luni de viaţă, Lenin a transmis mesaje oamenilor săi de a deschide Comitetul Central al Partidului către proletari, datorită afronturilor ce îi erau aduse de noul conducător, Stalin.

Benito Mussolini a debutat în scena politică după ce o amnistie a oferit libertate italienilor ce s-au sustras serviciului militar. A venit din Elveţia, a făcut doi ani de armată, apoi s-a stabilit la Forli, iar în 1909 a acceptat o ofertă a socialiştilor din Trentino, regiune cu administraţie austro-ungară, de a deveni redactorul unui săptămânal şi organizator politic. După ce autorităţile l-au expulzat, s-a întors la Forli şi a devenit secretarul Federaţiei Socialiste. De pe această poziţie a declanşat epurarea moderaţilor la Congresul partidului din 1912 (pentru care Lenin i-a şi dedicat un articol în Pravda). Dat afară din Partidul Socialist din cauza susţinerii intrării Italiei în război, s-a alăturat unei grupări formate din sindicalişti revoluţionari, numită Fascia Autonomă de Acţiune Revoluţionară, în care a devenit imediat lider, aceşti primi fascişti susţinând războiul de pe poziţii anti-germanice. Însă experienţa războiului (în care a fost rănit) l-a condus pe Mussolini către naţionalism. Noul fascism de după Primul Război Mondial cerea:

"Pământ pentru ţărani, reprezentarea muncitorilor în conducere, taxă progresivă pe capital, exproprierea pământului şi a fabricilor, taxe mai mari pe moştenire şi confiscarea profiturilor de război excesive, naţionalizarea industriei de armament, salariul minim garantat, desfiinţarea Senatului, drept de vot pentru femei şi o largă descentralizare guvernamentală."

După pierderea usturătoare a alegerilor, Mussolini repoziţionează partidul, renunţând la socialism şi promovând accelerat naţionalismul, curent prin care a ajuns la putere. Iar la putere a consolidat un regim nedemocratic şi represiv, a schimbat legea electorală în 1928 (toţi cei patru sute de deputaţi urmând să fie aleşi de pe o singură listă, prin acceptarea sau respingerea listei propuse de Marele Consiliu Fascist). Ba a inventat chiar şi sintagma de "stat totalitar", în spiritul declaraţiei sale politice supreme: "Totul în stat, nimic în afara statului".

Influenţa fascismului a cuprins mai multe nuclee din ţări ale Europei, dar cea mai importantă legătură a regimului lui Mussolini a fost cea stabilită cu Lenin. Iar după venirea la putere a lui Hitler, s-a format "Axa Roma-Berlin". Cu un rol subaltern faţă de Hitler, Mussolini a adoptat şi legi antirasiale şi anticatolice, ajungând să semneze împreună în 1939 un "pact de oţel". La mijlocul anului 1943, în întrunirea Marelui Consiliu Fascist, Mussolini a recunoscut că devenise: "cel mai .... urât om din Italia", iar votul ce a urmat i-a fost defavorabil, regele urmând să-i ia locul la conducerea statului.

Clement Attlee, liderul partidului laburist din Marea Britanie, urma să conducă după încheierea războiului noul val al socialismului britanic, deşi figura sa de lider era foarte retrasă, în contrapondere  faţă de carismaticul Churchill. Primul mandat de parlamentar fusese câştigat de Attlee în 1922 sub sloganul: "Viaţa împotriva bogăţiei". După participarea la guvernarea de criză din timpul războiului, imediat după semnarea păcii, Attlee a candidat în alegerile anticipate ca vârf de lance al laburiştilor, pentru "a asigura fiecărui englez o viaţă mai bună". Scorul înregistrat a însemnat cel mai important succes al socialiştilor, 48,3%, cel mai important rezultat electoral al stângii după cel al suedezilor social-democraţi (53,8% în 1940). Pentru prima dată în istoria britanică, legislaţia dată de un guvern a rezultat din programul partidului, axat pe două obiective majore: naţionalizarea (banca naţională, minele de cărbune, aviaţia civilă, comunicaţiile, căile ferate, transporturile rutiere, industriile producătoare de gaz şi electricitate) şi asigurările sociale generalizate. Attlee a condus intransigent Partidul Laburist până în 1951, cand, imediat după izbucnirea crizei războiului din Coreea de Sud, s-au escaladat tensiunile între laburişti, pe tema menţinerii cheltuielilor sociale şi a responsabilităţilor fiscale. Naţionalizările ajunseseră la aproape 20% din economia engleză, dar programul laburist pentru anticipate bătea în retragere în privinţa evoluţiilor economice. Conservatorii au câştigat alegerile, Churchill formând gurvernul, care a oprit naţionalizările din metalurgie şi transport rutier, dar care a lăsat intacte celelalte măsuri ale laburiştilor, o adevărată "revoluţie paşnică" socialistă, prima din perioada postbelică.

Julius Kambarage Nyerere, de provenienţă tanganikană, s-a format în Universitatea din Edinburg, trimis de tatăl său, şeful tribului zanaki (unul dintre cele 120 de triburi din Tanganika), să-şi realizeze educaţia superioară . Numele de Kambarage i-a fost dat după un spirit al ploii, fiind născut într-o zi cu ploaie. A fost cel mai educat tanganikan şi a condus ţara pe drumul eliberării post coloniale şi al democratizării şi socialismului. În 1961, după ce Uniunea Naţională Africană din Tanganika (TANU) a câştigat marea majoritate a locurilor din Consiliul legislativ, Nyerere a fost numit premier. Ciudat însă, peste numai un an a demisionat, preferând să lase pe altcineva să rezolve problemele guvernării şi să se asigure doar conducerea TANU. Iar apoi, după un an, s-a înscris în cursa prezidenţială şi a devenit primul preşedinte al ţării, ales cu 98% din voturi. Modestia a fost primul atribut caracteristic pentru Nyerere, preferând să i se spună simplu, Profesorul Nyerere. Apoi a pregătit timp de cinci ani legislaţia ţării pentru un sistem cu un singur partid, necesar pentru că ar fi servit în: "câştigarea războiului împotriva sărăciei, ignoranţei şi bolii". Doctrina pe care urma să o aplice era cuprinsă într-un text numit: "Ujamaa: baza socialismului african", un melanj de marxism, democraţie socială de inspiraţie britanică şi o puternică religiozitate, aproape stranie la un socialist. Întreaga doctrină a fost anulată printr-o structură unipartidistă organizată ierarhic strict piramidal, dar în care au avut loc foarte puţine manifestări dictatoriale violente sau de cruzime. Tanzania s-a transformat profund în douăzeci de ani, prin transferul întregii populaţii către zonele rurale, însă greşelile stridente din planificarea acestui masiv proces au dus la prăbuşirea agriculturii, nevoia împrumuturilor de urgenţă, creşterea accelerată a corupţiei, şi, mai ales, sărăcirea tuturor.

Den Seao-pin şi Mihail Gorbaciov merg în sincron în direcţia ideologică a revizionismului faţă de trecutul comunist supramitologizat şi autoritarist, încheind în mai 1989 un acord de încetare reciprocă a ostilităţilor, după perioadele în care avuseseră loc importante schimbări interne, în care fiecare lider comunist deschisese un front propriu de reforme drastice, economice în China, politice în Rusia.

Cu puţin timp înainte de aterizarea avionului lui Gorbaciov la Beijing, chinezii transmit radio un mesaj important: ceremonialul special din Piaţa Tienanmen este înlocuit de o primire improvizată la aeroport. Cauza consta în ocuparea pieţei de către studenţi protestatari, mii de studenţi, momente urmate de umplerea pieţei cu aproape un milion de studenţi în perioada vizitei lui Gorbaciov, trei mii dintre aceştia intrând în greva foamei. Protestatarii afişau în piaţă pancarte cu mesaje cheie: "Bun venit unui reformator adevărat - Gorbaciov", "Tu ai 58 de ani, eu am 85", "Uniunea Sovietică îl are pe Gorbaciov. China pe cine are?", mesaje care l-au înfuriat pe Den Seao-pin, cel care marcase despărţirea de Revoluţia Culturală, adusese presa internaţională în China şi coordonase o reformă economică prin care venitul mediu anual al chinezilor se dublase. 

Den Seao-pin, ca şi Mao Ţze-dun, ajunsese lider al Partidului Comunist Chinez după ce a beneficiat de şansa unor condiţii de educaţie speciale. Fiu al unui prosper proprietar de terenuri, Den Seao-pin a fost îndreptat spre cele mai înalte trepte de pregătire din provincia sa, apoi spre capitală, iar apoi spre un stagiu de pregătire în Franţa, unde s-a integrat greu, asemenea tuturor studenţilor chinezi. Poliţia a ajuns pe urmele sale, intrat de puţină vreme în Liga Tineretului Comunist, ajungând să-i facă şi o percheziţie a apartamentului. În 1926 a părăsit Franţa pentru U.R.S.S., unde condiţiile oferite studenţilor chinezi au fost mult mai bune faţă de sărăcia şi respingerea de la Paris. Hotărârea lui Den Seao-pin era ca şi luată, nu mai era loc de întors, urma să se dedice comunismului. 

Viaţa concurenţială din interiorul Partidului Comunist Chinez era foarte dură, luptele interne culminând în multe cazuri cu epurări masive, de tip stalinist.

Ajuns la un moment dat chiar în dizgraţia autorităţilor, apoi eliberat în timpul Marşului cel Lung, Den Seao-pin a fost reabilitat alături de Mao şi a fost reinstalat secretar al Comitetului Central. A participat la război şi a ajuns la timp în Beijing pentru a realiza, alături de Mao, proclamarea Republicii Populare,  iar apoi a fost numit guvernator al Regiunii de Sud-Vest, una dintre cele şase regiuni chineze. A ajuns după câţiva ani pe a patra funcţie politică din partid, dar toţi considerau poziţia sa ca a doua, fiind preferatul lui Mao. Den l-a secondat administrativ pe Mao îndeaproape, chiar şi atunci când a trebuit să secere de la rădăcină o campanie de deschidere proclamată de Mao, desfăşurată sub sloganul: "să înflorească o mie de flori şi să se înfrunte o mie de şcoli ale gândirii". Campania a atras în primele săptămâni foarte multe critici faţă de guvernare, ceea ce a dus la suspendarea ei de către Mao, după o lună, şi la acţiuni de pedepsire ale contestatarilor. Au fost trimişi mii de intelectuali în lagăre de muncă forţată, iar Den a coordonat toată represiunea. Peste un deceniu chiar, Den va urma la rând, fiind trimis în lagăr, în timpul Revoluţiei Culturale.

După depăsirea perioadei de deportare în lagăre, Mao a declanşat marea campanie a "Pasului Înainte", prin care urma să se concentreze sute de milioane de ţărani în mari comune populare, unde urma să se combine agricultura cu industria, campanie la care aderase necondiţionat şi Den Seao-pin. La finalul lui 1958 se ajunsese ca nouăzeci de milioane de ţărani să abandoneze agricultura pentru a muncii în topitoriile construite în fiecare comună. Au urmat cei "trei ani de amărăciune", perioadă tristă în viaţa agricultorilor. Mao s-a retras apoi de la conducerea guvernului, rămânând lider al partidului şi lider militar, delegându-i pe Liu Şao-ţi şi Den Seao-pin să conducă guvernul. Den a reorganizat agricultura, apelând la vestita zicală chineză: "culoarea pisicii nu contează atâta vreme cât prinde şoarecele", introducând sistemul responsabilităţilor, adică împărţirea pământului pe mici parcele.

Nu se cunoaşte exact data când a început Revoluţia Culturală, nici data la care a fost abandonată, fiind un proces de restauraţie a absolutismului Mao-ist în care milioane de chinezi au fost condamnaţi pentru devieri culturale. Den a fost al doilea lider major comunist ce a fost demonizat pentru că ar fi fost "angajat pe calea capitalismului". A fost trimis trei ani în închisoare, blamat, apoi a fost trimis la muncă forţată într-o fabrică de tractoare dintr-un mic sat, alături de soţie. Când teroarea Revoluţiei Culturale a scăzut până la completa atenuare, Den i-a scris două scrisori lui Mao, cerându-i clemenţă şi reabilitare în partid , promiţând completă supunere. Reabilitarea a venit ca un miracol, la voinţa personală a lui Mao, care a sugerat Comitetului Central o rezoluţie de repunere în funcţie, ca vice-prim-ministru. Deşi perioada ce a urmat nu a fost simplă pentru Den, deşi a urmat şi o a doua cădere în dizgraţie, în scurtă vreme a survenit moartea lui Mao şi alegerea lui Den în calitate de lider al partidului, ierarhia înaltă a partidului văzând în el atât păstrătorul tradiţiei revoluţionare, cât şi o conduită cu totul altfel în comparaţie cu megalomania lui Mao. Den a preluat întreaga legitimitate politică în calitate de fostă victimă a Revoluţiei Culturale, iar în 1978 a adus în faţa partidului cele patru modernizări: industrială, agricolă, militară şi ştiinţifică. În ianuarie 1982 sistemul "responsabilităţilor gospodăreşti" a fost proclamat oficial ca formă legală de iniţiativă socialistă, iar în scurtă vreme agricultura comunală a dispărut. Deschiderea internaţională a fost marcată în 1978 prin achiziţionarea de către chinezi a trei aeronave Boeing şi prin declaraţia de intenţie dată de Coca-Cola de a cumpăra o fabrică de îmbuteliere la Şanhai. Den a creat Zonele Economice Speciale ca zone destinate exporturilor, pe modelul de dezvoltare al tigrilor asiatici. Deschiderea politică şi culturală a culminat printr-un val de critici populare, îndreptate chiar şi asupra lui Den. Acesta a replicat prin cele Patru Principii de Bază: socialismul, dictatura proletariatului, conducerea de partid şi marxism-leninismul în viziunea lui Mao. Represiunile ce au stat sub semnul acestor patru principii începând cu 1980 au mers simultan cu liberalizările economice, de parcă nu ar fi avut nicio legătură una cu alta. Criza protestelor din Piaţa Tienanmen din 1989 a dus la înlocuirea liderilor comunişti favorabili liberalizărilor politice şi înlocuirea lor de către Den doar cu oameni fideli principiilor flexibilităţii economice şi conservatorismului politic. Această cale a dus la stagnarea evoluţiilor economice până în 1992. Den Seao-pin avea optzeci şi opt de ani, dar a dus totuşi o ofensivă deschisă cu cei din stânga internă, adică cu cei din blocul conservator, iar la Congresul din 1993 a fost introdusă în Constituţie expresia "economie de piaţă socialistă". Nici Gorbaciov şi nici Den Seao-ping nu s-ar fi gândit în timpul întâlnirii din 1989 că în numai trei ani se va ajunge la o astfel de accelerare a reformelor economice, imediat după represiunile împotriva celor care cereau libertăţi politice în Piaţa Tienanmen. 

La fel cum nici la alegerea lui Gorbaciov în calitate de Secretar General al partidului, în 1985, nu s-a gândit nimeni că el va fi cel mai important contestatar al sistemului sovietic, doar câţiva ani mai târziu. 

Tony Blair a fost liderul celui mai important curent al noii social-democraţii, curent manifest înainte de trecerea în noul mileniu, acum douăzeci de ani. Este liderul laburismului britanic ce a schimbat paradigma guvernării conservatoare teatcheriste într-una a guvernării ce reprezintă clasa de mijloc.

Şi-a câştigat pentru prima dată un loc în parlament în 1983, câştigându-şi nominalizarea într-un mic comitet teritorial, Trimdon, asistând la un meci de fotbal, alături de liderii orăşeneşti laburişti. Până la finalul partidei avea susţinerea locală pentru a se înscrie în alegerile parlamentare anticipate, iar apoi susţinerea întregii circumscripţii de laburişti pentru ca să fie candidatul lor. Într-o circumscripţie fief laburist, tânărul candidat de treizeci de ani şi-a adjudecat fără probleme locul în parlament, deşi la nivel naţional conservatorii conduşi de Teatcher au câştigat alegerile cu un avans de 144 de mandate faţă de laburişti. 

Blair a început reforma laburismurismului prin tema delicvenţei şi a modului în care aparatul de stat trebuia îndreptat şi consolidat pentru o mai bună represiune a crimei şi a cauzelor sale. A adus în plus şi manifestarea independenţei faţă de grupurile de interese, mai precis faţă de sindicate, ceea ce nu mai se făcuse niciodată în trecut de către laburişti.  După câştigarea preşedinţiei partidului, în 1994, Blair a schimbat poziţia laburistă într-o mulţime de teme strategice: relaţia privilegiată cu sindicatele a fost regandită, taxele, inflaţia, salariul minim, educaţia particulară au fost subiecte asupra cărora Blair a schimbat decisiv poziţia laburistă. A impus scurtarea listelor beneficiarilor de ajutor de şomaj, susţinând că scopul laburiştilor este naţiunea care munceşte şi nu naţiunea întreţinută. Partidul laburist devenea partidul legii şi ordinii, iar creşterea copiilor nu mai era treaba guvernelor ci a familiilor. Blair a decretat încheierea luptei dintre piaţă şi sectorul public, obiectivul laburiştilor devenind acela de a face piaţa dinamică şi folositoare interesului public. Cel mai convingător slogan utilizat de laburişti era "Partidul Laburist este partidul oamenilor de afaceri", o adevărată revoluţie în sensul şi semnificaţia suportului politic şi al nucleului electoral pe care îl doreau laburiştii.

În încheierea acestei cărţi biografice, un capitol atipic e adăugat la final, pentru a lăsa între coperţile cărţii şi un format mai puţin centrat pe lideri, pentru descifrarea celor peste două sute de ani de socialism, despre chibuţ este vorba. Aici se regăsesc grupate (poate cel mai bine şi mai durabil) toate calităţile cerute unei societăţi corect dezvoltate în linia curentului socialist, pentru a realiza egalitatea şi mulţumirea oamenilor, pentru a salva permanent solidaritatea şi pentru a valoriza munca. Sunt aduse mărturii convingătoare ale vizitatorilor de chibuţuri, uimiţi de ceea ce vedeau. După ce Uniunea Sovietică s-a dezintegrat, Gorbaciov a vizitat un chibuţ (Ein Gedi) şi a declarat: "Iată ce înţelegeam noi prin socialism".

Comunităţile de chibuţuri au aplicat, începând cu 1910, formate de socialism cât mai simple şi neviciate, extinzându-se până la aproape 130 de mii de membri în 270 de chibuţuri, la apogeul dezvoltării din anii şaptezeci. Etapa celei mai importante dezvoltări a fost cea de după formarea statului israelian, cu o creştere substanţială a nivelului de trai al comunităţilor semiînchise din chibuţuri. Cele mai importante caracteristici ale vieţii din chibuţuri erau: munca în comun, servirea mesei în comun, utilizarea comunitară a întregii infrastructuri a chibuţului, organizarea şcolii şi a întregului ciclu de educaţie a copiilor în comun (separat de locuinţa părinţilor), iar membri nu foloseau banii în mod obişnuit, hrana şi celelalte resurse utilizabile în mod cotidian fiind gratuite. 

Şi totuşi, chiar şi aici au apărut semnele de criză, o criză a celei de-a treia generaţii, care nu ajunge şă-şi interiorizeze valorile egalitare. Au apărut, după anii '70, probleme tot mai greu de surmontat prin economia internă a chibuţurilor, iar datoriile lor la guvern sau la bănci au ajuns la cote astronomice. Egalitarismul perfect nu a rezistat în faţa tendinţelor individualiste ale celei de-a treia generaţii şi în faţa dorinţei umane de creştere a copiilor în mijlocul familiei, prima mare breşă şi schimbare în organizarea chibuţurilor:

"Timp de şaptezeci de ani, chibuţul ca instituţie a avut o influenţă fără precedent asupra membrilor săi. Niciun regim totalitar nu a mai exercitat vreodată un asemenea contol asupra cetăţenilor săi ca liberul, democratul, voluntarul chibuţ. El le-a organizat fiecare compartiment al vieţii: locuinţa, locul de muncă, sănătatea, timpul liber, cultura, mâncarea, îmbrăcămintea, vacanţa, hobby-urile, şi - mai presus de toate - educaţia şi creşterea copiilor. În ciuda condiţiilor optime de trai create astfel, cei crescuţi în acest mediu nou... nu s-au pătruns de valorile comunale şi egalitare."

După 1995 s-a trecut, inevitabil, la diferenţierea salariilor în funcţie de calificare în interiorul chibuţurilor. Totuşi, diferenţierile salariale nu pot depăşi un raport de cinci la unu, iar locuitorii au şi dreptul de a-şi căuta de lucru în afara chibuţului, cu păstrarea privată a veniturilor obţinute (după ce se impozitează de către chibuţ), astfel că aproape un sfert din populaţie lucrează în exterior. 

Sloganul chibuţurilor: "De la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după necesităţi" a definit una dintre cele mai puternice demonstraţii sociale, în care s-au completat o ideologie politică, religia, sentimentul naţionalist şi credinţa în muncă a oamenilor.