Printre stele şi prin timp. Hituri ale Agenţiei Spaţiale Hollywoodiene.

Oamenii privesc de când se ştiu către stele, unii dintre ei, încă foarte puţini, ajungând ceva mai aproape de ele. Şi pentru că zborurile spaţiale încă nu sunt accesibile decât pentru cei cuprinşi în programele agenţiilor spaţiale ale americanilor, ruşilor, chinezilor sau europenilor, industria filmului a găsit o nişă tocmai bună pentru a răspunde curioşilor. Nefiind documentare, producţiile hollywoodiene îi trimit pe milioanele de spectatori-călători către anumite stele şi universuri, acolo pe unde nu se ştie când va ajunge un cosmonaut real, pentru că ele sunt spaţii ale ficţiunii. Adică acolo unde Agenţia Spaţială Hollywoodiană găseşte noi limite, create aproape în întregime prin simulări computerizate, acolo unde stelele şi timpul se nasc din coduri scrise de programatori şi din scenarii care îi inspiră, totuşi atât de umane.

Nici forma şi nici culoarea, nici măcar detaliile din viaţa stelelor nu dau adevărata atracţie oferită de Agenţia Spaţială Hollywoodiană. Atracţia e dată de personajele celor foarte puţini pământeni despre care aflăm că trăiesc puternic acolo, în spaţiu, aceleaşi emoţii cu cele ale noastre, de aici, de pe pământ. O miză mare, confirmată prin superproducţiile dedicate uluitoarelor călătorii spaţiale, obţinând în ultimii ani recorduri de public. Pe bună dreptate, căci în reţeta succeselor din ultimii ani ale Agenţiei Spaţiale Hollywoodiene nu se află doar efectele speciale şi programele ce le fac posibile, cât mai ales scenariştii, regizorii şi actorii cărora chiar le place să zboare printre stele şi prin timp.

În 2013 a fost Gravity. Multipremiată, producţia lui Alfonso Cuaron este un exemplu viu al pasiunii. Regizorul-scenarist nu a reuşit să-şi împlinească primul vis din copilărie, acela de a deveni cosmonaut, însă pasiunea pentru film l-a ajutat să ajungă la Agenţia Spaţială Hollywoodiană şi să regizeze această poveste a distanţei dintre stele şi dintre oameni. Mai mult, filmul este unic şi prin performanţa dată de Sandra Bullock, care l-a depăşit aici prin evoluţie până şi pe galacticul George Clooney, umbrit categoric în rolul celuilalt personaj principal. De văzut şi revăzut (se găseşte în online pe mai multe suporturi, de exemplu aici).

În 2014 a fost Interstellar. Care a venit cum nu se poate mai firesc în continuarea viziunii ficţionale speciale pe care Christopher Nolan a dovedit-o prin Inception. Nolan arată un talent surprinzător, cu siguranţă amplificat prin studiul serios al literaturii. Regizorul-scenarist a schimbat pur şi simplu cadrul imaginar, a trimis personajele dincolo de universul pe care îl cunoaştem, a întors timpul pe dos şi a găsit actorii cei mai potriviţi pentru ca să joace toată această poveste, cu lider al echipei în Matthew McConaughey. Şi poate chiar mai mult decât toate acestea, căci tentaţia lumii cuantice e prezentă în filmul său. A nu se rata (în online aici).

În 2015 a fost The Martian. Pentru care regizorul Ridley Scott a făcut ce-a făcut şi l-a convins pe Matt Damon ca să joace rolul biologului cosmonaut eşuat pe Marte. Deşi a însemnat un salt foarte mare de la personajele sale clasice şi pământene (în 2016 vine un nou episod cu Bourne), rolul cosmonautului biolog a împrumutat foarte mult din tot ce a făcut înainte. Probabil că nu sunt mulţi actori pe care Agenţia Spaţială Hollywoodiană să aibă curaj să-i lase singuri pe Marte, cu singurul sprijin în talentul regizorului (şi el, salvat de scenarişti), obligat să găsească soluţia de detaliu care să-i aducă personajul înapoi, pe pământ. Merită văzut în caz că n-a mai fost vreme în 2015 (se găseşte în online aici).

În 2016?

Legătura la Agenţia Spaţială Hollywoodiană.