[ CARTEA DE SÂMBĂTĂ ] Piatra de încercare a lumii de azi

Civilizaţia spectacolului, piatră de încercare a lumii de azi, este decorul găsit de Mario Vargas Llosa pentru a etala prin comentariile sale lucide şi seducătoare câteva teme cheie din dezbaterile aprinse ale occidentului. Cartea "Civilizaţia spectacolului" (publicată în traducerea din spaniolă a lui Marian Mălaicu-Hondrari de Humanitas în 2016) vorbeşte despre degradarea şi diluarea avansată a înţelegerii culturale, despre chiar starea de azi a cultivării plăcerii şi divertismentului pe care tot mai mulţi oameni le caută oriunde în jurul lor, mai ales în evenimentele etichetate generic drept culturale.

Cititorul acestei cărţi, publicată în 2012, are un rar privilegiu, acela de a găsi între coperţile sale modele îndrăzneţe de interpretare ale celor câteva teme sensibile ale timpului nostru, exprimate prin stilistica atât de convingătoare a lui Llosa: 

• superficialitatea din spectacolul cultural contemporan,

• grupurile islamice din Europa,

• dispariţia erotismului,

• cultura şi jocul politic,

• religia şi statul.

Sunt teme cărora scriitorul le declară importanţa printr-un comentariu analitic şi reflexiv, la care adaugă apoi câte unul sau două comentarii jurnalistice, cu referire directă la tematica invocată. Cometariile au fost publicate în ultimii ani în cotidianul spaniol El Pais, sub un titlu de coloană greu de uitat: Piatra de încercare. Chiar ca o ipostază a spectacolului cultural actual, merită făcută încercarea de a vedea cele mai noi subiecte pe care Llosa le urmăreşte în comentariile sale din El Pais; de exemplu, relatează din Israel despre strategia armatei israeliene de control al terorismului şi ciocnirilor în teritoriile din West Bank, o strategie ce utilizează panica sădită copiilor şi tinerilor palestinieni cu vârste între 12 şi 17 ani, extrem de eficientă în aplanarea tendinţelor violente şi atacurilor armate.

Pentru Llosa e foarte simplu să arate ce înseamnă azi civilizaţia spectacolului, un amestec vandabil de surogate amuzante, un bun volatil cu o obligatorie etichetă cu preţ de raft: 

Ce înseamnă civilizaţia spectacolului? Civilizaţia unei lumi în care primul loc îl ocupă divertismentul şi în care a te distra, a scăpa de plictiseală, e pasiunea generală (...) cu consecinţe neaşteptate: banalizarea culturii, generalizarea frivolităţii şi, în sectorul informativ, proliferarea unui jurnalism iresponsabil dedicat bârfelor şi scandalului.

Intrând pe terenul cu nisipuri mişcătoare al dezbaterilor despre islamism în chiar mijlocul Europei, unul dintre cele mai acide comentarii publicate în această culegere (apărut în iunie 2003 sub titlul de coloană Piatra de încercare) se deschide prin evocarea toamnei anului 1987, când elevelor care mergeau la şcoala Gabriel Havez din localitatea francează Creil le-a fost interzisă acoperirea capului cu văl islamic, cu argumentul caracterului laic al învăţământului francez. Care este motivul pentru care familiile ce apără în Franţa dreptul fetelor de a purta vălul islamic în şcoli nu înţeleg laicitatea? Iată o explicaţie directă:

Un stat laic nu e duşmanul religiei; e un stat care, pentru a apăra libertăţile cetăţenilor, a mutat practica religioasă din sfera publică în locul potrivit pentru ea, adică în viaţa privată. Atunci când religia şi statul se confundă, libertatea dispare iremediabil; în schimb, când se menţin separate, religia tinde treptat şi inevitabil să se democratizeze, iar asta înseamnă că fiecare biserică învaţă să coexiste cu alte biserici şi cu alte modalităţi de a crede şi îi tolerează pe agnostici şi pe atei. Acest proces de secularizare a făcut posibilă democraţia. Spre deosebire de creştinism, Islamul nu a experimentat-o din plin, ci doar incipient şi trecător, şi acesta e unul dintre motivele pentru care cultura libertăţii întâmpină atâtea dificultăţi în a prinde rădăcini în ţările islamice, acolo unde statul e conceput nu ca o cotrapondere la credinţă, ci ca un slujitor al ei, şi, adeseori, ca sabia ei pustiitoare. Într-o societatea în care legea e Şaria, libertatea şi drepturile individuale dispar aşa cum dispăreau în închisorile Inchiziţiei. Fetele pe care familia şi comunitatea lor le trimite acoperite cu vălul islamic la şcolile publice din Franţa înseamnă ceva mai mult decât ar părea la prima vedere; de fapt, sunt avangarda unei campanii pornite de grupările cele mai militante ale fundamendalismului musulman din Franţa, în încercarea lor de a cuceri un avanpost nu numai în sistemul educativ, ci şi în toate instituţiile societăţii civile franceze.

Într-o astfel de perspectivă, e mai mult decât evidentă opţiunea scriitorului pentru interzicerea vălului islamic în şcolile publice franceze.

Legătura dintre stat şi biserică, via credinţă, este cu siguranţă o piatră de încercare a societăţii moderne. Într-o mare formă de povestaş, Llosa deschide un alt comentariu publicat în El Pais (august 1995) cu o relatare captivantă, chiar şocantă:

În Germania, nimeni nu le-a dat prea multă importanţă celor doi soţi, discipoli ai umanistului Rudolf Steiner, aflaţi într-un sat pierdut din Bavaria, atunci când, cu ceva timp în urmă, au depus o plângere la Tribunalul Constituţional al Republicii, în Karlsruhe, susţinând că cei trei copilaşi ai lor au rămas "traumatizaţi" de imaginea lui Cristos crucificat, după ce fuseseră obligaţi să o vadă zilnic pe pereţii şcolii de stat în care învăţau.Dar până şi cea mai îndepărtată familie din ţară a aflat - şi nu puţini au fost cei care au rămas muţi de uimire - că tribunalul responsabil să vegheze la aplicarea corectă a principiilor constituţionale în viaţa politică, economică şi administrativă din Germania, ale cărui decizii sunt irevobabile, a decis că soluţia găsită de conducerea şcolii din Bavaria, să înlocuiască cricifixele de pe pereţi cu cruci simple - gândundu-se că astfel copiii nu vor mai fi traumatizaţi -, nu era suficientă şi au cerut landului Bavarez să dea jos toate cricifixele şi crucile din şcoli, argumentând că "în privinţa religiei statul trebuie să fie neutru". Tribunalul a parafat sentinţa, precizând că nu mai în cazul în care există o unanimitate absolută între părinţi, profesori şi elevi, o şcoală poate să afişeze în clase simbolul creştin.

Care este comentariul lui Llosa la acest scandal, devenit scandal politic în faza în care decizia tribunalului a fost apărată în Parlamentul Federal german doar de un mic grup aparţinând Verzilor? Este, cred unul dintre cele mai puternice texte scrise în apărarea democraţiei, direct legată de laicitatea statului, fără să fie împotriva bisericii. Un decupaj fragmentar din text:

Toate Bisericile postulează un adevăr de sorginte transcedentală, patronat de o fiinţă divină, adevăr în faţa căruia orice argument raţional nu are nicio putere, şi s-ar nega chiar pe ele însele - s-ar sinucide - dacă ar fi tolerante, ar ceda uneori şi ar fi dispuse să accepte principiile elementare ale unei vieţi democratice: pluralismul, relativismul, coexistenţa adevărurilor contradictorii, constantele concesii reciproce în scopul obţinerii consensului social.

Democraţia se cultivă zi de zi, mai ales în spaţiul public. Textul lui Llosa se parcurge în cascadă până la final, un final decis al acestui comentariu scânteietor. Dintr-o carte simbol pentru cultura lumii de azi.