[ CARTEA DE SÂMBĂTĂ ] Deportarea şvabilor bănăţeni

Vremea-lui-piele-şi-oase, a deportărilor etnicilor germani din România în URSS, a durat cinci ani, începând cu 1945.

Spaţiul ficţional postcomunist marchează memoria experienţelor celui de-al doilea război mondial, locul ocupat de Rusia în geopolitica zonei dar şi viaţa cotidiană de după cortina de fier (fixată postbelic). Experienţele limită ale totalitarismelor din spaţiul est-european al cortinei de fier au generat o suită ficţională despre viaţa din lagăre, în toate formele lor, de la spaţiile unor ţări întregi sovietizate, la satele colectivizate şi oraşele industrializate forţat, până la deportările masive, forme ale controlului masificat al populaţiei.

„Leagănul respiraţiei” este un roman arhivă despre lagărul sovietic de după război, acolo unde etnicii nemţi din întregul spaţiu de influenţă sovietic au fost deportaţi şi sacrificaţi în muncă forţată prin decizia superputerii globale, URSS. Din România au fost deportaţi în aceste lagăre de muncă forţată, începând din 1945 până în 1950, zeci de mii de nativi nemţi de cetăţenie română.

Herta Muller încheie romanul cu un scurt capitol de o pagină şi jumătate, în care explică tehnic evenimentele. Introducerea acestui capitol este fără ocolişuri:

„Când în vara lui 1944 Armata Roşie înaintase deja adânc în România, dictatorul fascist Antonescu a fost arestat şi executat. România a capitulat, declarând absolut prin surprindere război Germaniei naziste, până atunci aliată. În ianuarie 1945 generalul sovietic Vinogradov s-a adresat în numele lui Stalin guvernului român, cerând acestuia ca toţi germanii care trăiau în România să-i fie predaţi pentru „reconstrucţia” Uniunii Sovietice distruse de război. Toţi bărbaţii şi femeile cu vârste cuprinse între şaptesprezece şi patruzeci şi cinci de ani au fost deportaţi la muncă forţată în lagărele sovietice. Mama mea a fost şi ea cinci ani într-un lagăr de muncă. Fiindcă amintea de trecutul fascist al României, tema deportării a fost tabu. Despre anii de lagăr nu se vorbea decât în familie şi cu cei foarte apropiaţi, care fuseseră şi ei deportaţi. Dar chiar şi atunci doar aluziv. Aceste discuţii purtate pe furiş mi-au însoţit copilăria. Nu le-am înţeles conţinutul, dar am simţit fria din ele” .

Născută în 1953 într-un sat din Banat (Niţchidorf), Herta Muller face parte din comunitatea germană a şvabilor bănăţeni din România. În anii '80 a făcut parte din cenaclul Asociației Scriitorilor din Timișoara, "Adam Müller-Guttenbrunn", alături de mai mulţi dintre şvabi banaţeni ce formaseră Grupul de Acţiune Banat (Aktionsgruppe Banat, fondat de  Albert Bohn, Rolf Bossert, Werner Kremm, Johann Lippet, Gerhard Ortinau, Anton Sterbling, William Totok, Richard Wagner și Ernest Wichner), grup de minoritari germani bănăţeni care au creat un cadru de reacţie culturală la totalitarismul comunist românesc.

După cele două tiluri publicate (şi cenzurate) în România, Herta Muller emigrează în Germania în 1987, după care publică în o serie de texte ficţionale ale traumei comuniste româneşti, ale experienţelor disidenţei în totalitarism şi ale exilului, traversând cincizeci de ani de istorie ca perioadă referenţială. Prima experienţă din serie, în cronologia acestui timp al dictaturii de  bloc sovietic, a fost cea a deportărilor şvabilor bănăţeni în lagărele de muncă forţată în URSS (estul Ucrainei, mai precis), simultană cu colectivizările şi deportările interne.

Herta Muller scrie cu o implicare semnificativă în tematici profund politice, fiind una dintre scriitoarele contemporane cu cele mai categorice construcţii ficţionale politice de protest, de evocare a dramelor colective şi individuale şi a traumelor produse de dictaturi, de interpretare a exilului. Roman al lagărului sovietic impresionant de meticulos în microstudiul vieţii cotidiene a deportaţilor şvabi, “Leagănul respiraţiei” a fost scris în urma unei documentări ample, realizate alături de mai mulţi foşti deportaţi, mai ales alături de Oskar Pastior, cel care ar fi urmat să fie coautor al unei cărţi despre deportarea în lagărul sovietic, cu care Herta Muller a şi conturat câteva capitole de carte:

“Când Oskar Pastior a murit atât de neaşteptat în 2006, aveam patru caiete pline de însemnări de mână, şi, în plus, schiţe ale câtorva capitole. După moartea sa am fost ca paralizată. Apropierea personală care exista în notiţe făcea ca pierderea să fie şi mai mare. Abia după un an m-am decis cu greu să mă despart de “noi” şi să scriu singură un roman. Dar n-aş fi putut-o face fără detaliile lui Oskar Pastior din viaţa cotidiană de lagăr” .

Povestirea din “Leagănul respiraţiei” este susţinută de vocea celui care, la vârsta de şaptesprezece ani, este prins în valul de şvabi deportaţi din România în Rusia sovietică, la muncă forţată. Leopold (Leo) Auberg poveşteşte retrospectiv despre evenimentele deportării, petrecute cu zeci de ani înainte, dintr-o postură de exilat în Austria, la şaizeci de ani depărtare de anii lagărului.

Tema centrală dezvoltată în cele şaizeci şi cinci  de capitole ale ficţiunii politice “Leagănul respiraţiei” este cea a alienării şi izolării sociale a deportaţilor din lagărele sovietice de după 1945.

Alienarea, izolarea şi depersonalizarea au însemnat distrugerea autopercepţiei deportaţilor, obiectualizarea relaţiilor sociale şi transformarea indivizilor în simple unelte de muncă forţată. Decizia politică de a controla în masă minoritarii germani din statele spaţiului de influenţă sovietică a condus la consecinţe ireparabile pentru deportaţi: traume, boli, fobii, alienare socială.

Această temă politică are un puternic caracter zonal, de spaţiu cultural est-european, zonă a Europei care vreme de 45 de ani s-a aflat sub dominaţia sovietică, şi care după 1990 îşi manifestă interdependenţele perioadei postcomuniste. Literatura de ficţiune politică ce are ca referinţă tematica lagărelor are un profil politic prin prezenţa descrierilor de detaliu a rapoturilor de dominare duse la extrem între agenţii puterii, supraveghetorii lagărelor, şi deportaţi, oprimaţii. Aceste detalii prezente în ficţiunile politice despre lagărele sovietice explică forme de violenţă din cele mai extreme, cu o mare intensitate a emoţiilor negative, cu rupturi psihologice şi derapaje comportamentale.

Raporturile de dominare specifice lagărelor sovietice se situează la extrema manifestărilor puterii, acolo unde încetează aproape orice capacitate de rezistenţă a actorilor dominaţi, iar operatorii puterii indică fidel atingerea acestor limite ale expresiilor puterii. Abuzul, foamea, furtul, izolarea, teama permanentă, alienarea şi obiectualizarea vieţii cotidiene sunt operatori ai puterii care conduc la transformarea actorului dominat într-un obiect depersonalizat, cu un trecut mult prea îndepărtat şi fără viitor.

Textul acestui roman politic face trimitere de foarte multe ori la dovezile obiectuale ale vieţii cotidiene din lagăr, microsurse de înţelegere a unei realităţi pe care deportaţii nu o mai recunosc şi nu o mai percep ca propria lor realitate. Obiectele sunt de cele mai multe ori fie amintiri-fetiş de acasă, fie instrumente ale muncii forţate din lagăr, sau chiar puţinele produse ale vieţii de lagăr. Obiectele sunt punctele de sprijin cu care deportaţii se identifică, atunci când ei nu se mai recunosc, nu îşi mai pot accepta situaţia umilitoare, nu se mai pot accepta pe sine. Obiectele ancoră sunt banale: loboda din care se face ciorbă în lagăr, cimentul de pe şantier, o batistă fină adusă de acasă şi primită în dar, pâinea porţionată şi tranzacţionată ca valoare supremă, calupurile de zgură pentru construcţii, mici obiecte de îmbrăcăminte precum un şal sau două jambiere galbene, cartofii ca legume ce salvează chiar şi vieţi, farfuria de tablă, hărtia din care sunt făcute cărţile, utilă în manufacturarea ţigărilor.

Deportaţii devin la rândul lor obiecte ale umilinţelor suferite: foamea ameninţă cu moartea în fiecare zi, bolile pielii şi ale stomacului se cronicizează, reacţiile deportaţilor sunt tot mai indiferente, cu fiecare lună în plus trăită în lagăr. Oamenii se transformă în funcţie de obiectele de care depind, iar puterea este discreţionară, cinică, otrăvitoare pentru viaţa şi pentru emoţiile deportaţilor.

Când ajung acasă, după cinci ani, nu mai seamănă decât fizic cu cei care au plecat, căci traumele şi amintirile din lagăr, despre care e aproape imposibil să vorbească, îi separă de ceilalţi, definitiv.