[ CARTEA DE SÂMBĂTĂ ] Neoţarismul

Caz tipic al ficţiunii contrautopice postmoderne, „Ziua opricinicului”  este o demonstraţie în sine pentru o postură autorială implicată în raport cu subiectul textului. Contrautopia descrie un orizont al unei societăţi viitoare în care instituţiile, relaţiile, comportamentele şi percepţiile sunt inversate faţă de un proiect politic al democraţiei  ideal sau dezirabil. Contra-utopia este antitetică faţă de utopie, iar prin schimbarea sensului utopiei trimite către antiteza unui model de societate ideală viitoare.

Faptul că autorul unui text contrautopic are o postură implicată faţă de tema acestuia este neechivoc şi vizibil tocmai pentru că acest subgen conţine apriori un dezacord în legătură cu modelul de societate descris. Iar Vladimir Sorokin nu este nicidecum străin de o implicare politică în înţelegerea modelului unei viitoare Rusii, aceea în care se reiau paternurile politico-sociale ale vechiului Imperiu Ţarist (la un nivel expresiv mult accentuat).

Sorokin s-a format în laboratorul cultural al underground-ului moscovit al anilor '80. Nu este niciun conformist al tradiţiilor realismului socialist şi nici un moştenitor convenţional al literaturii clasice ruse. Dimpotrivă, este un contestatar al textului ficţional clasic, iar modul în care îşi scrie ficţiunile, plasate mai ales în scene din viitor, îi oferă libertatea de a exersa aproape orice temă a contestării.

Surprizele acestui tip de text contestatar sunt mari, descrise brutal în filmul alert al celor 24 de ore din „Ziua opricinicului”, începând cu reapariţia în Rusia anului 2027 a Opricinei, armată politică ce şi-a avut un predecesor cu acelaşi nume în poliţia politică a ţarului Ivan Cel Groaznic, dar continuând şi cu ultranaţionalismul ortodox afirmat de către statul condus autoritar, cu segregările de gen din societate sau cu devianţele opricinicilor dependenţi de droguri. S-au găsit atât de multe asemănări faţă de Rusia prezentului, din anul apariţiei cărţii, 2006, încât întrebările şi speculaţiile au fost de neevitat.

Autorul, militant şi implicat pentru teme politice actuale ale Rusiei, a suportat inclusiv presiunea unor organizaţii de influenţă din Rusia actuală, aşa cum a fost şi cazul ,,Iduşcie vmeste" (Calea Comună), organizaţie pro-Kremlin cu mesaje adresate tinerilor în stil sovietic, care a organizat manifestaţii la Moscova împotriva scriitorilor ruşi contemporani consideraţi ,,nocivi". În timpul demonstraţiilor împortiva lui Victor Pelevin, Viktor Erofeev şi Vladimir Sorokin s-au ars exemplare ale cărţilor acuzate de nocivitate, chiar şi la acest gest au ajuns extremiştii naţionalişti, iar Sorokin a fost dat în judecată de această organizaţie pentru răspândire de material pornografic (proces câştigat de scriitor). 

În spaţiul est-european postcomunist, mai ales în cel postsovietic, nu sunt rare aceste situaţii, în societăţi cu democraţie slab consolidată, autorii ruşi contemporani contribuind semnificativ la protestul în formă literară. Sorokin explică această postură contestatară spunând că literatura este ca ,,un animal liber", o comparaţie ce se poate aplica pentru aproape orice text de contra-utopie, tocmai pentru că implicarea autorilor lor faţă de temele acestor texte este vădită prin scenele, personajele şi societăţile construite ficţional. În textele contrautopice se află întotdeauna un limbaj sub-textual politic, al protestului faţă de ceea ce textul arată. Iar un personaj ca opricinicul unei Rusii a anului 2027 este un personaj caracteristic unui stat contra-ideal, acesta este mesajul de orizont al textului lui Sorokin.

Interzis în Rusia sovietică, cu primul roman publicat în Franţa, Sorokin a fost publicat abia după 1989 şi în Rusia. A fost chiar premiat, peste mai mulţi ani, cu cele mai importante premii internaţionale ruse. În 2013 s-a situat între finaliştii prestigiosului Man Booker International Prize.

Curajoasă şi deloc confortabilă pentru mândria rusă, fixarea în centrul tematic a celebrului vis de renaştere a Rusiei (şi aici iar ne amintim de Putin, cum altfel), printr-un regim neoţarist în care ţara este izolată de Occident, chiar apărată printr-un Zid de Vest, este întemeiată pe o ideologie de stat derivată din naţionalismul religios creştin.

S-ar spune, la prima vedere, că această tendinţă de susţinere politică pe ideologia naţionalismului religios conduce acest text al postcomunismului rusesc către o localizare locală, naţională. Dacă ducem însă analiza până la conotaţiile şi subtextualităţile complete ale romanului, care prin specificul său contrautopic indică neechivoc că modelul de societate la care se referă este un contra-ideal, nicidecum un ideal politic, vom respinge uşor prima tentaţie de contextualizare a acestui text într-o scară strict localistă. Privit aşa, textul e uşor de încadrat într-o categorie a romanelor postnaţionale.

Renaşterea Rusiei prin neoţarism este o perspectivă politică contrapusă  regimurilor politice anterioare ale Rusiei, mai ales perioadei numite „Ceaţă Roşie” (comunistă), când Rusia sovietică influenţa un spaţiu zonal est-european. Acest referenţial consolidează situarea textului pe axa global-zonal-local la un nivel zonal, iar în urma acestei situări se face trecerea textului către postnaţional.

Aşa cum este condusă dialogal de către personajele ficţiunii, tema neoţarismului este, într-adevăr, identitară şi locală, dar şi cu un impact ce trece dincolo de graniţele Rusiei, cu accent spre Orient, acolo unde relaţiile cu China sunt de dependenţă.

Delimitarea textului ca unul local, fixat naţional, este aşadar improprie, chiar dacă în parcursul dialogal se găsesc termeni cheie precum patrie, naţiune, credinţă naţională, autoritatea statului sau biserică naţională. Interpretaţi separat, sigur că aceşti termeni pot indica un caracter local al textului, strict naţional, dar odată corelaţi, interpretaţi în direcţia distopică a romanului, dispare nuanţa de izolare, iar operatorii politici ai textului, în ansamblu lor, se repoziţionează zonal, postnaţional, sunt generici pentru culoarul cultural al literaturii postcomuniste est-europene.

Dinamica raporturilor sociale în formatul asimetric al dominării, al relaţiilor de putere, este generată prin operatorii puterii:

• Ameninţarea cu moartea şi deportarea
• Execuţia şi violul ritualic
• Mass-media ca instrument de control
• Ideologia naţionalismului religios de  stat
• Corupţia de stat
• Supliciul public al intelectualilor (spectacolul opresiunii cotidiene)
• Ascunderea urii şi mimarea obedienţei faţă de liderii autocraţi
• Pedeapsa aplicată pentru erezia trădării autorităţii
• Identitatea religioasă

Prin faptul că portretizează şi ironizează subtextual ideologia naţionalismului izolaţionist, dar şi autoritarismul şi clamarea identităţii prin axă religioasă, discursivitatea acestei ficţiuni politice se situează postnaţional, într-o scenă zonală a spaţiului comun est-european, în care postcomunismul este încărcat de amprente culturale, inclusiv acelea ce duc la corupţia de stat şi la autocraţie. Niciunul dintre operatorii relaţiilor de putere indicaţi în analiza de discursivitate nu este unul strict localist, dominaţia prin ameninţări, prin execuţii, prin controlul mass-media sau prin corupţie fiind fenomene ale unui întreg spaţiu geopolitic răsăritean al Europei (fără ca acest combinat de operatori ai dominării să se reducă exclusiv la această arie culturală).