[ CARTEA DE SÂMBĂTĂ ] Generalul cu vârstă incertă
„Toamna Patriarhului”[1]
este declarată de autorul său ca cea mai importantă carte
pe care a scris-o, cu o structură în spirală, fiind astfel posibil artificiul
comprimării timpului și a desfășurării narative simultan în mai multe planuri. Principala caracteristică a textului este cea a multiplicării
monologului interior al generalului, dictatorul ce are o vârstă incertă, între 107 și 232 de ani.
Acest monolog interior subliniază o constantă ficțională cu valențe politice
proprie mai multor texte ale spațiului sud-american, vocea interioară a
liderului absolut, în care se regăsesc operatorii politici ce traduc
evenimentele creșterii și decăderii dictaturii, interpretate prin enunțuri discursive.
Scena politică din teschiderea textului arată palatul prezidenţial în
ruine şi trupul fără viaţă al dictatorului, iar structura textului este ca un film
derulat în sens invers. Dictatorul are o dublură oficială, un personaj straniu
care îi seamănă și care este condamnat la moarte. În scenele finalului
prelungit de dictatură sunt lichidați toţi apropiații dictatorului, mai puțin
Saturno Santos, generalul cu poncho care umblă desculţ. Patriarhul dictator nu
are niciun apropiat cu care să se situeze în relație de egalitate, izolarea
fiind nota caracteristică a posturii sale sociale. Aici intervine funcția
narativă a vocii interioare monologale a dictatorului, o caracteristică bine profilată a ficțiunilor politice despre dictatorul
sud-american.
Studiile și analizele socio-politice arată că în sistemele politice
latino-americane contemporane dictaturile din America de Sud reprezintă
evoluții ulterioare cu rădăcini în epocile caudillismului, când regimul se afla
în controlul total al autocrat ce dispunea de[2]:
·
Carismă;
·
Forță materială și simbolică;
·
Susținere din partea unui cerc al
puterii format din apropiați personali;
·
Perpeturare a puterii prin excluderea
contestatarilor și prin arbitraj politic și social, obținute prin recompense
acordate apropiaților și partizanilor (funcții, bogății, recunoașteri simbolice
și ritualice).
Caudillismul sud-american a caracterizat perioadelele istorice de după
războaiele de independență ale țărilor din regiune, perioade politice dominate
de figuri civile și militare ce și-au organizat armate neregulate prin care au
luptat pentru controlul instituțiilor statului. Câteva astfel de figuri
reprezentative pentru perioadele de caudillism sud-american sunt Juan Manuel
Rosas în Argentina (la putere între 1829-1852), Antonio Guzman Blanco în
Venezuela (la putere între 1870-1888), Antonio Lopez Santa Anna în Mexic (la
putere între 1829-1855) sau Manuel Estrada Cabrera în Guatemala (la putere
între 1898-1920).
Față de caudillos, dictatorii folosesc forța și amenințarea cu violența
mult mai intens, iar opoziția politică și grupurile de opozanți sunt reprimate
cu mijloacele cele mai directe și violente. Primele forme de dictaturi sunt
considerate cele ale regimurilor de autoritarism conservator din mișcările
anti-democratizare, numite și “cezarism
politic”. Evoluția acestora spre sensul complet al dictaturilor a însemnat
personalizarea completă a regimurilor, antrenând mijloacele și tehnicile pe
care liderii autocrati le aplică pentru a-și asigura perpetuarea puterii.
Vocea interioară ce susține narațiunea din
ficțiunea politică a dictatorului face trimitere la fiecare dintre
caracteristicile regimului dictatorial, inclusiv la dimensiunea mitică a
regimului, în care dictatorul este purtătorul credinței despre faptul că
oamenii nu sunt pregătiți pentru democrație, astfel că dictatorul este alesul
providential care are un rol ales pentru ocrotirea statului și a cetățenilor
săi. Nu există termen pentru această perioadă de neîncetată opoziție
anti-democratică a dictatorului, altă caracteristică a regimurilor dictatoriale
constând în finalul tragic al dictatorului, marcat prin abolirea violentă a
exercitării drepturilor acestuia de a conduce și a transmite ordine, realizată
fie de insurgenți externi cercului puterii, fie chiar de către grupul subteran
de contestatari organizat chiar în cercul puterii dictatorului, de cele mai
multe ori fiind utilizate structuri ale armatei.
În scenele și personajele prezente în acest
text se regăsesc operatorii puterii evocați de vocea interioară a dictorului: însingurarea și izolarea, frica de moarte a dictatorului, nevoia de
protecție a dictatorului în fața pericolului reprezentat de armată, devoalarea
minciunii propagandistice, restaurația ce urmează după înfrângerea insurgenței,
pedeapsa publică aplicată ritualic, mitologia conducătorului suprem ca
instrument de manipulare, suprimarea adversarilor și dominarea
comportamentelor, anxietatea dictatorului în fața mulțimilor, legea ca
instrument de putere, mitologia nemuririi dictatorului și ritualul
sărăbătoririi centenarului dictaturii. Patriarhul puterii statului trăiește și
moare în toamna dictaturii sale, generând prin vocea interioară aceste nuclee
discursive specifice regimului dictatorial sud-american.
Principalul personaj, Generalul Nicanor Alvarado este înconjurat de
personajele cercului puterii, generalii, dublura sau înalții funcționari din
stat. Principala figură situată la un nivel superior dictatorului este mama
acestuia, Benediction Alvarado, această figură femimină fiind dublată de cea a Letiziei,
cea care l-a învățat să scrie și să citească, împreună simbolizând dimeniunea
dublă a dictatorului, de copil și de adult, manifestată în monologurile și
dialogurile interioare ale personajului central. Pe lângă aceste figuri feminine
mai este evocată și tânăra Manuela Sancez.
Textul este neconvențional și experimental, în sensul că frazarea este
laborioasă (ultimul capitol este format dintr-o singură frază dezvoltată prin
multe segmente narative legate), iar monologurile, dialogurile și narațiunea
impersonală alternează chiar și în cadrul unei fraze, dar și între pasajele
aceluiași capitol. Scenele traversează astfel mozaicul de voci care se
intersectează, vocea interioară a dictatorului fiind mediul și contextul peste
care se suprapun celelalte personaje. Un personaj principal invocat este și cel
colectiv, al mulțimii cetățenilor sau al celor din popor, personaj la care
vocea interioară a dictatorului face deseori trimitere.
Palatul prezidențial este cadrul scenografic universal al ficțiunii,
iar textul este structurat în șase capitole legate de acest cadru scenografic,
în care are loc viața și moartea, dar și consecințele politice ale perioadei de
după moartea dictatorului, perioadă în care nimeni nu dădea crezare faptului că
finalul dictatorului este real.
Enunţurile discursive
Fragmentele de text ce au fost decupate (Anexa 2) au indicat următoarele
enunţuri discursive:
1. Imaginarul
mitologic este fundamentul regimului dictatorial;
2. Postura
publică a dictatorului și imaginarul mitologic al dictaturii își găsesc ca
revers interior o suită de sentimentele negative și de complexe ale
dictatorului;
3. Mijloacele de influență asimetrică în dictatură
realizeaza ritualizarea și obiectivează regimul dictatorial.
Operatorii politici
Fiecare
dintre fragmentele discursive decupate din text au indicat un operator politic
al relaţiei de putere, constituindu-se în argumentul şi resursa puterii:
·
Însingurarea și izolarea
dictatorului
·
Frica de moarte a
dictatorului
·
Nevoia de protecție a
dictatorului în fața pericolului reprezentat de armată
· Neîncrederea în minciunile propagandistice
·
Restaurația
·
Pedeapsa publică
·
Mitologia conducătorului
suprem
·
Suprimarea adversarilor
·
Dominarea
comportamentelor
·
Anxietatea dictatorului
în fața mulțimilor
·
Legea ca instrument de
putere
·
Mitologia nemuririi
dictatorului
·
Recunoașterea drepturilor civile
·
Ritualul sărăbătoririi
centenarului dictaturii
Aceștia se pot grupa în trei clase de operatori politici
ai relaţiei de
putere:
1.
Imaginarul mitologic este fundamentul
regimului dictatorial:
Mitologia
conducătorului suprem
Mitologia
nemuririi dictatorului
Ritualul sărăbătoririi centenarului
dictaturii
2.
Postura publică a dictatorului
și imaginarul mitologic al dictaturii își găsesc ca revers interior o suită de sentimentele
negative și de complexe ale dictatorului:
Însingurarea și izolarea dictatorului
Frica de moarte a dictatorului
Nevoia
de protecție a dictatorului în fața pericolului
Anxietatea dictatorului în fața mulțimilor
Neîncrederea în minciunile propagandistice
3.
Mijloacele de influență asimetrică
în dictatură realizeaza ritualizarea și obiectivează regimul dictatorial:
Pedeapsa publică
Suprimarea adversarilor
Dominarea comportamentelor
Legea ca instrument de putere
Restaurația
Pedeapsa publică
[1] Marquez,
Gabriel Garcia (2014), Toamna patriarhului, Editura RAO,
Bucureşti, trad. Tudora Șandru Mehedinți
[2] Manigat, Leslie (1991), L'Amérique latine au XXe Siècle. 1889-1929,
Paris, Poche, pag. 79
Comentarii