[ CARTEA DE SÂMBĂTĂ ] Generalul cu vârstă incertă

Toamna Patriarhului[1] este declarată de autorul său ca cea mai importantă carte pe care a scris-o, cu o structură în spirală, fiind astfel posibil artificiul comprimării timpului și a desfășurării narative simultan în mai multe planuri. Principala caracteristică a textului este cea a multiplicării monologului interior al generalului, dictatorul ce are o vârstă incertă, între 107 și 232 de ani. Acest monolog interior subliniază o constantă ficțională cu valențe politice proprie mai multor texte ale spațiului sud-american, vocea interioară a liderului absolut, în care se regăsesc operatorii politici ce traduc evenimentele creșterii și decăderii dictaturii, interpretate prin enunțuri discursive.
Scena politică din teschiderea textului arată palatul prezidenţial în ruine şi trupul fără viaţă al dictatorului, iar structura textului este ca un film derulat în sens invers. Dictatorul are o dublură oficială, un personaj straniu care îi seamănă și care este condamnat la moarte. În scenele finalului prelungit de dictatură sunt lichidați toţi apropiații dictatorului, mai puțin Saturno Santos, generalul cu poncho care umblă desculţ. Patriarhul dictator nu are niciun apropiat cu care să se situeze în relație de egalitate, izolarea fiind nota caracteristică a posturii sale sociale. Aici intervine funcția narativă a vocii interioare monologale a dictatorului, o caracteristică bine profilată a ficțiunilor politice despre dictatorul sud-american.
Studiile și analizele socio-politice arată că în sistemele politice latino-americane contemporane dictaturile din America de Sud reprezintă evoluții ulterioare cu rădăcini în epocile caudillismului, când regimul se afla în controlul total al autocrat ce dispunea de[2]:
·       Carismă;
·       Forță materială și simbolică;
·       Susținere din partea unui cerc al puterii format din apropiați personali;
·       Perpeturare a puterii prin excluderea contestatarilor și prin arbitraj politic și social, obținute prin recompense acordate apropiaților și partizanilor (funcții, bogății, recunoașteri simbolice și ritualice).
Caudillismul sud-american a caracterizat perioadelele istorice de după războaiele de independență ale țărilor din regiune, perioade politice dominate de figuri civile și militare ce și-au organizat armate neregulate prin care au luptat pentru controlul instituțiilor statului. Câteva astfel de figuri reprezentative pentru perioadele de caudillism sud-american sunt Juan Manuel Rosas în Argentina (la putere între 1829-1852), Antonio Guzman Blanco în Venezuela (la putere între 1870-1888), Antonio Lopez Santa Anna în Mexic (la putere între 1829-1855) sau Manuel Estrada Cabrera în Guatemala (la putere între 1898-1920).
Față de caudillos, dictatorii folosesc forța și amenințarea cu violența mult mai intens, iar opoziția politică și grupurile de opozanți sunt reprimate cu mijloacele cele mai directe și violente. Primele forme de dictaturi sunt considerate cele ale regimurilor de autoritarism conservator din mișcările anti-democratizare, numite și “cezarism politic”. Evoluția acestora spre sensul complet al dictaturilor a însemnat personalizarea completă a regimurilor, antrenând mijloacele și tehnicile pe care liderii autocrati le aplică pentru a-și asigura perpetuarea puterii.
Vocea interioară ce susține narațiunea din ficțiunea politică a dictatorului face trimitere la fiecare dintre caracteristicile regimului dictatorial, inclusiv la dimensiunea mitică a regimului, în care dictatorul este purtătorul credinței despre faptul că oamenii nu sunt pregătiți pentru democrație, astfel că dictatorul este alesul providential care are un rol ales pentru ocrotirea statului și a cetățenilor săi. Nu există termen pentru această perioadă de neîncetată opoziție anti-democratică a dictatorului, altă caracteristică a regimurilor dictatoriale constând în finalul tragic al dictatorului, marcat prin abolirea violentă a exercitării drepturilor acestuia de a conduce și a transmite ordine, realizată fie de insurgenți externi cercului puterii, fie chiar de către grupul subteran de contestatari organizat chiar în cercul puterii dictatorului, de cele mai multe ori fiind utilizate structuri ale armatei.
În scenele și personajele prezente în acest text se regăsesc operatorii puterii evocați de vocea interioară a dictorului: însingurarea și izolarea, frica de moarte a dictatorului, nevoia de protecție a dictatorului în fața pericolului reprezentat de armată, devoalarea minciunii propagandistice, restaurația ce urmează după înfrângerea insurgenței, pedeapsa publică aplicată ritualic, mitologia conducătorului suprem ca instrument de manipulare, suprimarea adversarilor și dominarea comportamentelor, anxietatea dictatorului în fața mulțimilor, legea ca instrument de putere, mitologia nemuririi dictatorului și ritualul sărăbătoririi centenarului dictaturii. Patriarhul puterii statului trăiește și moare în toamna dictaturii sale, generând prin vocea interioară aceste nuclee discursive specifice regimului dictatorial sud-american.

 Personaje şi Cadre scenografice
Principalul personaj, Generalul Nicanor Alvarado este înconjurat de personajele cercului puterii, generalii, dublura sau înalții funcționari din stat. Principala figură situată la un nivel superior dictatorului este mama acestuia, Benediction Alvarado, această figură femimină fiind dublată de cea a Letiziei, cea care l-a învățat să scrie și să citească, împreună simbolizând dimeniunea dublă a dictatorului, de copil și de adult, manifestată în monologurile și dialogurile interioare ale personajului central. Pe lângă aceste figuri feminine mai este evocată și tânăra Manuela Sancez.
Textul este neconvențional și experimental, în sensul că frazarea este laborioasă (ultimul capitol este format dintr-o singură frază dezvoltată prin multe segmente narative legate), iar monologurile, dialogurile și narațiunea impersonală alternează chiar și în cadrul unei fraze, dar și între pasajele aceluiași capitol. Scenele traversează astfel mozaicul de voci care se intersectează, vocea interioară a dictatorului fiind mediul și contextul peste care se suprapun celelalte personaje. Un personaj principal invocat este și cel colectiv, al mulțimii cetățenilor sau al celor din popor, personaj la care vocea interioară a dictatorului face deseori trimitere.
Palatul prezidențial este cadrul scenografic universal al ficțiunii, iar textul este structurat în șase capitole legate de acest cadru scenografic, în care are loc viața și moartea, dar și consecințele politice ale perioadei de după moartea dictatorului, perioadă în care nimeni nu dădea crezare faptului că finalul dictatorului este real.

Enunţurile discursive
Fragmentele de text ce au fost decupate (Anexa 2) au indicat următoarele enunţuri discursive:
1. Imaginarul mitologic este fundamentul regimului dictatorial;
2. Postura publică a dictatorului și imaginarul mitologic al dictaturii își găsesc ca revers interior o suită de sentimentele negative și de complexe ale dictatorului;
3. Mijloacele de influență asimetrică în dictatură realizeaza ritualizarea și obiectivează regimul dictatorial.


Operatorii politici
Fiecare dintre fragmentele discursive decupate din text au indicat un operator politic al relaţiei de putere, constituindu-se în argumentul şi resursa puterii:
·       Însingurarea și izolarea dictatorului
·       Frica de moarte a dictatorului
·       Nevoia de protecție a dictatorului în fața pericolului reprezentat de armată
·       Neîncrederea în minciunile propagandistice
·       Restaurația
·       Pedeapsa publică
·       Mitologia conducătorului suprem
·       Suprimarea adversarilor
·       Dominarea comportamentelor
·       Anxietatea dictatorului în fața mulțimilor
·       Legea ca instrument de putere
·       Mitologia nemuririi dictatorului
·       Recunoașterea drepturilor civile
·       Ritualul sărăbătoririi centenarului dictaturii

          Aceștia se pot grupa în trei clase de operatori politici ai relaţiei de putere:
1.     Imaginarul mitologic este fundamentul regimului dictatorial:
Mitologia conducătorului suprem
Mitologia nemuririi dictatorului
Ritualul sărăbătoririi centenarului dictaturii
2.     Postura publică a dictatorului și imaginarul mitologic al dictaturii își găsesc ca revers interior o suită de sentimentele negative și de complexe ale dictatorului:
Însingurarea și izolarea dictatorului
Frica de moarte a dictatorului
Nevoia de protecție a dictatorului în fața pericolului
Anxietatea dictatorului în fața mulțimilor
Neîncrederea în minciunile propagandistice
3.     Mijloacele de influență asimetrică în dictatură realizeaza ritualizarea și obiectivează regimul dictatorial:
Pedeapsa publică
Suprimarea adversarilor
Dominarea comportamentelor
Legea ca instrument de putere
Restaurația
Pedeapsa publică










[1] Marquez, Gabriel Garcia (2014), Toamna patriarhului, Editura RAO, Bucureşti, trad. Tudora Șandru Mehedinți

[2] Manigat, Leslie (1991), L'Amérique latine au XXe Siècle. 1889-1929, Paris, Poche, pag. 79

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Trista zi a tinerilor

(de)compromis

Când se va bloca economia Timişoarei şi Aradului? Ce se poate face? Despre previzibila criză socială nu vorbeşte nimeni?

Aglutinarea fragmentelor de adevăr și minciună. O fantomă bântuie agenda publică: Statul Paralel.

Pâine şi circ, sezonul 2016

Cum se negociază o majoritate?

Foto, video şi scurte note (la cald) despre Revolution Festival 2016

Parlamentare 2016: Ponta vs Blaga în Circumscripţia electorală 37 Timiş

[ CARTEA DE SÂMBĂTĂ ] Citind "Femeia cu Părul Roşu"

Madonna la PSD