Cartea de dialoguri provenite din transcrierea celor şapte discuţii colocviale înregistrate pe format audio de către Orlando Barone, cel care i-a convins pe scriitorii argentinieni Ernesto Sabato şi Jorge Luis Borges să stea faţă în faţă şi să vorbească despre cărţi, este o carte despre Argentina, prietenie, autori şi despre cărţi "neîntâmplătoare".
"SABATO: Dar nu e, oare, titlul chiar metamorfoza esenţială a cărţii? Despre el s-ar putea spune ce s-a zis şi despre sistemele filozofice, că sunt aproape dezvoltarea unei metafore centrale: Râul lui Heraclit, Sfera lui Parmenide...
BORGES: Asta presupunând, desigur, că titlurile nu sunt întâmplătoare. Ei bine, şi că nici cărţile nu sunt întâmplătoare. Nu?"
Această "neîntâmplătoare" carte de dialoguri dintre Borges şi Sabato vine dintr-un dialog relaxat al celor doi argentinieni speciali, vine din pasiunea dezbaterii lor despre scris, cărţi, despre ţara lor şi timpul lor, încât aproape că trece neobservată intervenţia celui care a provocat organizarea celor şapte întâlniri colocviale. Însă grija lui Orlando Barone nu a fost doar de a edita textul acestei cărţi prin transcrierea celor şapte dialoguri ale întâlnirilor lui Borges şi Sabato, ci a fost, mai ales, găsirea unui context binevenit şi punerea de acord a scriitorilor pentru situaţiile, locurile şi momentele de întâlnire cele mai prielnice, în care urma să fie creat un dialog atât de direct, poetic, principial şi plin de respect pentru literatură şi pentru oamenii care trăiesc prin ea.
Orlando Barone i-a invitat pe cei doi să accepte un format al dialogurilor colocviale generate spontan, în care se va vorbi despre Dumnezeu, despre iubire, fără a exclude o glumă spusă după oricare dintre subiectele puternice apărute. Cei trei, doi protagonişti alături de Orlando Barone, au semnat chiar un contract, evident emoţionaţi şi vizibil marcaţi de forma în care se poate îmbrăca această întâlnire. Era începutul verii anului 1974, Barone avea treizeci şi cinci de ani, Sabato avea şaizeci şi trei, iar Borges avea şaptezeci şi cinci de ani. O întâlnire ce îl va domina pe Barone, tânărul mijlocitor al Dialogurilor argentiniene. În aceste dialoguri ce urmau să aibă loc la câteva săptămâni distanţă, începând din finalul lui 1974 până în primăvara lui 1975, Barone va avea în dreapta lui, palid, cu mâinile sprijinite în baston, cu misterul privirilor hoinărindu-i prin întuneric, pe Borges, iar în stânga lui, cu gesturi neliniştite şi cu ochii mereu la pândă, pe Sabato. Ceea ce notează Barone în preambului fiecărui dialog este o adevărată scenografie a acestei piese în şapte acte jucate în teatrul numit Buenos Aires.
Prima întâlnire are loc în 14 decembrie 1974, când cei doi protagonişti au intrat foarte direct în schimbul de întrebări, replici şi contrareplici, despre cum s-au cunoscut, despre prieteni, despre cărţi, autori, titluri, credinţă şi limbaj. În deschiderea dialogului Barone îi surprinde întâlnindu-se:
"Ştiu că înaintau încet pe coridorul casei, ţinându-se de braţ. În mâinile lui Borges bastonul era un pendul. Am zărit doua umbre şi, în spatele lor, doi bărbaţi, iar în umbre şi oameni am zărit iubirea şi moartea, lupta şi arta, adică viaţa.
Puţin mi-a păsat că abia m-au salutat."
A doua întâlnire are loc în 21 decembrie 1974, iar de această dată cei doi au vorbit despre ecranizări de cărţi, despre creaţia literară, despre diferenţele dintre arte, despre muzică şi curente muzicale. Iar în deschidere Barone notează:
"De data aceasta s-a produs o schimbare. Ne întâlnim în barul de la intersecţia străzilor Maipu şi Cordoba, iar afară e cald.
Prevăd un dialog profund şi vast. Cum ar fi cel dintre doi vânători care urmăresc prăzi diferite în rezervaţii diferite şi care, de aceea, nu se vor înfrunta.
Văzându-i, înteleg că sunt adversari, dar nu de pe căi, ci din universuri opuse."
Cea de-a treia întâlnire are loc în 11 ianuarie 1975, ocazie în care Barone îi provoacă pe protagonişti cu tema relaţiei dintre om şi artă, filosofie şi ştiinţe exacte, iar discuţia ajunge la America de Sud şi Europa. Barone a premeditat totul şi descrie asta în introducere:
"Din nou în casa întâlnirilor noastre, Borges şi Sabato străbat amintirea şi uitarea.
Intuiesc ambianţa festivă. Aud voci vesele, le aud vorbind despre un roman de Wells (cu marţieni foarte inteligenţi, care nu au inventat totuşi roata).
Iari după-amiază, prietena mea, pictoriţa Elba Soto, îmi pasase o idee. Să vorbim despre primul om în faţa artei.
Ideea mă nelinişteşte. Nu ştiu dacă şi lor le va plăcea. Să le-o sugerez oare?"
A patra întâlnire are loc în 15 februarie 1975, când revederea celor doi protagonişti inspiră un moment ceva mai formal, din care se va ieşi printr-o glumă a lui Sabato, iar apoi se va deschide subiectul amintirilor despre copilărie şi se va trece la o ironie despre Nobelul pentru literatură:
"De data asta, când ne-am întâlnit, timpul scurs de la ultima convorbire (ceva mai mult de o lună) părea că îi strunise, sau poate faptul că era urmarea unei oarecare tensiuni, apărute în cursul ultimului dialog, ca urmare a implicaţiilor politice ale unor afirmaţii. Sau poate totul să fi fost senzaţia pe care o fabulau nervii mei. Dar sesizez un început formal şi cam ermetic. Nu mai e dialogul fluid şi entuziast din unele momente trecute, cu care mă obişnuisem. Observ tăceri, care-mi par prăpăstii."
Cea de-a cincia întâlnire are loc în 1 martie 1975, ziua dăruită pentru discuţia despre vis, cel mai sfânt ţinut al ficţiunii:
"Subtilă încrucişare a imaginilor a doi bărbaţi, care cunosc infinita libertate a monologului (a scrie înseamnă a vorbi în singurătate) şi acceptă, pentru un timp, să se confeseze.
Borges şi Sabato sunt cărţile lor, reportajele lor, vieţile lor, lipsurile lor şi, de asemenea, orbirea, şi ochiul, şi aceste dialoguri."
În a şasea întâlnire, ce are loc în 8 martie 1975, cei doi protagonişti sunt provocaţi pentru a se confesa despre cum scriu, despre creaţie, despre firul intim pe care îl deapănă scriitorul de la începutul până la sfârşitul unei cărţi sau povestiri:
"Într-una din cărţile sale, Borges mărturiseştze:
"Viaţă şi moarte i-au lipsit vieţii mele".
În Abaddon citim:
"Ernesto Sabato s-a dorit înmormântat în acest pământ, cu un singur cuvânt pe piatra de mormânt: PACE".
Dovada a ceea ce nu a avut loc şi a ceea ce nu s-a întâmplat.
Liniştea şi vertijul. Tăcerea şi strigătul. Privighetoarea şi vulturul. Vioara şi orga. Golful şi reciful.
Curcubeul şi fulgerul. Borges şi Sabato.
Aşa îi văd stând de vorbă."
Iar în ultima dintre cele şapte întâlniri în dialog, ce are loc în 15 martie 1975, întâlnire în care Sabato a început să vorbescă despre oraşe, iar Borges nu a evitat subiectul, cei doi ajung tot la vis şi visare, despre care uneori se pot spune multe, iar alteori nu se poate povesti nimic. Un final despre singurătatea ambilor protagonişti:
"SABATO: Revenind. cred că exacerbarea civilizaţiei tehnice trebuia să contribuie la renaşterea puterilor magice. Aşa ceva se observă până şi în lucruri atât de mici cum e comerţul cu horoscoape. Sunt prostii făcute fără o minimă seriozitate, dar ele pun în relief o nevoie profundă a oamenilor.
BOREGES: Nu mai ştiu cine mi-a spus că horoscoapele le făceau copiştii şi le citea maestrul.
SABATO: Eu cred serios în horoscoape, când sunt făcute cum trebuie. Xul Solar a făcut horoscoape celor doi fii ai mei şi, timp de mai mulţi ani, am refuzat să le citesc. Întotdeuna mi-a fost teamă de viitor, pentru că în viitor, printre altele, se află moartea.
BORGES: Cum, Domniei Tale şi-e frică de moarte?
SABATO: Cuvântul exact ar fi tristeţe. Mi se pare foarte trist să mori.
BORGES: Eu cred că, aşa cum nimeni nu poate fi trist pentru că n-a asistat la războiul Troiei, nici să nu mai vadă lumea nu-l poate întrista, nu? În Anglia există o superstiţie populară potrivit căreia nu vom şti că am murit până nu vom observa că oglinda nu ne mai reflectă. Iar eu nu văd oglinda.
Pe chipul lui Sabato prinde contur o vagă tristeţe. În fundul încăperii, soarele amiezii trece printr-o fâşie de praf.
SABATO: Când a murit XUL, Lita, soţia lui, a insistat de mai multe ori să citim studiile dedicate fiilor mei. N-am vrut niciodată să le văd, dar Matilde, da. Ştii că s-a împlinit?
BORGES (cu mirare): Şi cum sunt? Ce preziceau?
SABATO (cu o voce intimă, aproape ca pentru sine): O misterioasă încrucişare de noroc şi nenoroc. Asta, Borges, asta.
Sfârţitul călătoriei. Acest drum imens al trecutului şi al vieţii. Îi văd tăcuţi. Borges strânge uşor paharul în mână şi-l duce la gură. Sabato se reazămă şi mai mult pe scaun.
Mă joc un timp cu gheaţa care se loveşte de sticla cupei mele. Nu pot explica senzaţia tăcerii dintre Borges şi Sabato. La ce s-or fi gândit? La ce imagini, la ce povestiri şi fantasme pe care nu şi le vor mărturisi? Recunosc că libertatea mea e săracă, nu poate descrie tăcerea. Dar asta e: doi bărbaţi care se repliază, se încercuiesc şi revin la propria singurătate."
Comentarii