Spre "A Treia Republică"?

Analiza tranziţiilor este o provocare destul de puternică, pe de o parte pentru că am tot încercat să studiez în anii de specializare universitară și postuniversitară structurarea tranzițiilor est-europene, dar și pentru că maniera de înțelegere a schimbărilor sociale prin filtrul teoriei tranzițiilor este unul cât se poate de aplicat şi, totuşi, complicat, pentru cazul dat al societății și politicii românești. 

Textul de azi porneşte de la o dublă provocare, de la textele scrise de universitarul Emanuel Copilaş şi de publicistul Mihnea Măruţă.

Cred că prima tranziție post-comunistă de la noi poate fi explicată prin recursul la teoria auto-percepțiilor de grup și a reprezentărilor sociale. Dacă facem apel la aceste teorii ale realităţilor sociale ale României anilor nouăzeci suntem foarte în clar cum de prima tranziție românească a fost atât de lentă, fără direcție, un lung șir de pierderi ale proprietăților publice și de decimare a economiei autohtone prin privatizări ce au topit un capital intern apreciabil. Odată intrați în democrație, ne-am simțit fără busolă, politicul nu a știut decât să tempereze orice reforme radicale, băieții șmecheri (de pe toate zonele) au profitat, au privatizat, au dezmembrat, au vândut și s-au mulțumit cu atât. Oricum, mai mult nu aveau ce face (ei, cum erau ei). 

Să ne aducem aminte! Cine au fost cei care au ajuns să cumpere (prin metodele cele mai interesante și netransparente) majoritatea întreprinderilor ce funcționau în Timișoara până în 1990? Câte dintre cele câteva sute de unități productive, dintre care câteva zeci erau chiar reprezentative național, au mai rezistat după privatizare, după ce noii proprietari, mari manageri calificați peste noapte, le-au cumpărat prin metode discutabile? În Timișoara nu mai știu alte societăți care să fi rămas cu proprietari români, în afară de ELBA și AEM. Iar cele care au ajuns în portofolii ținând de capital străin sunt tot foarte puține, BERE TIMIȘOREANA este unul dintre puținele cazuri (de excepție, evident). Restul s-au despachetat pe categorii de materiale, au ieșit de pe piețe, s-au vândut pe parcele.

Emanuel Copilaș publică azi o excelentă recenzie a unei cărți apărute acum zece ani, semnată de sociologul Cătălin Zamfir. El denumește în titlul acestei recenzii ideologia tranziției drept "Marele jaf (post)comunist", cu trimitere directă la explicațiile privind incapacitatea statului, abia intrat în democrația timpurie a acelor ani, de a a proteja proprietatea publică din calea miilor de mici profitori, uneori clientelari ai politicului, dar de cele mai multe ori profitând de slăbiciunea politicienilor și de vidul de strategie și proiect politic național. Trebuie să precizez că sociologul Cătălin Zamfir este unul dintre cei mai experimentați specialiști ai Școlii de la București de psihologie socială, Visiting Profesor în Statele Unite în perioada 73-74, aflat în grupul extrem de restrâns de cercetători sociali care aveau pe timpul dictaturii acces la literatura științifică occidentală de ultimă oră în științele sociale. Plus, marele merit de a pune bazele Institutului de Cercetare a Calității Vieții în 1990. Adică un cercetător care are cu adevărat perspectiva vechiului și noului regim.

Rețin în mod deosebit din recenzia amintită un pasaj de boltă, care descrie printr-o concluzie tăioasă faptul că nota de plată a primei tranziții a fost acoperită de cetățeni, dincolo de sărăcirea accelerată a statului, într-o halucianantă ideologie a tranziției:

"În raport cu celelalte state est-europene, România a alocat cele mai reduse fonduri protecției sociale. Venitul minim garantat a fost introdus târziu, iar alocațiile pentru copii au scăzut simțitor. Datorită importanței lor politice, pensionarii au fost ceva mai bine tratați. Cheltuielile sociale, percepute ca find nejustificat de mari, au fost considerate un impediment în calea implementării tranziției. Departe de a fi sprijiniți, săracii (tot mai numeroși) trebuiau să înțeleagă că noua lor condiție este una tranzitorie și, în general, „o parte a strategiei tranziției” (p. 167). Per ansamblu, „Noua valoare a libertății a devenit rapid o ideologie justificativă a tolerării abuzurilor, escrocheriilor și corupției cărora populația le-a căzut victimă” (p. 168). Astăzi, la peste un deceniu de la scrierea cărții și la opt ani de la integrarea României în Uniunea Europeană, sensul libertății nu s-a schimbat prea mult pentru români."

A doua perioadă de tranziție, cea de după momentele de integrare NATO și UE, poate fi explicată prin apel la teoriile de geo-strategie. În momentul intrării României în montajul geo-strategic internațional european și în blocul militar euro-atlantic, țara a cotit-o spre reforma instituțională, spre transparentizare și instituirea noilor reguli de conduită publică (vezi normele de incompatibilitate pentru deținerea de funcții publice și cele de declarare a averilor și intereselor). Partenerii strategici au luat atitudine, cu spirit paternalist, faţă de orice derapaj, Troica financiară a vegheat indicatorii cheltuielilor bugetare, am ajuns să adoptăm în strategia de securitate națională pericolul corupției între cele mai importante vulnerabilități. Geo-strategic, ne-am aliniat.

Dar nu ne-am schimbat, ca elite administrative și politice.

Mihnea Măruță publică un text foarte bine documentat despre momentul de cotitură 1992 din Italia și despre nașterea, în acel moment, a celei de-a doua Republici italiene. Vorbind despre operațiunea anticorupție "Mâini Curate" din 1992 (când întreaga clasă politică a fost destructurată prin valul de anchete), este de remarcat comparația pe care autorul acestei analize o face cu valul românesc anti-corupție, început în forță în 2014:

"Care sunt asemănările cu starea de fapt din România de azi?

1. Corupţia generalizată, ca realitate intolerabilă.

2. Falimentul moral al politicienilor.

3. Finanţarea ilegală a partidelor, cu vârfuri în campaniile electorale, rezolvată prin contracte publice atribuite reţelei de clienţi.

4. Un catalizator extern: modificarea relaţiilor strategice din Europa şi din lume, odată cu anexarea Crimeei şi intervenţia Rusiei în estul Ucrainei.

Care sunt potenţialele efecte maximale ale campaniei DNA?

1. Prăbuşirea întregii clase politice româneşti, adică a celor două mari partide, PSD şi (noul) PNL.

Una dintre condiţii este ca anchetele DNA să ducă până la nivelul unu, la şefii acestor partide (ca un făcut, asta se întâmplă în ultimele zile). În acest caz, din lipsă acută a alternativelor de leadership, structurile de putere centrală pot intra în colaps.

2. Impunerea unor partide şi figuri noi, aparent curate, însă docile în relaţia cu marele aliat.

(În acelaşi interviu, ambasadorul Bartholomew îşi aroga meritul de a fi “identificat” în Berlusconi şi D’Alema pe viitorii conducători italieni care s-au dovedit importanţi în protejarea intereselor americane din Mediterană. Comentatorii din Peninsulă spun despre D’Alema şi despre Gianfranco Fini, fost lider naţionalist, că au fost susţinuţi de SUA după dispariţia Primei Republici pentru că erau nişte “zoppi” (şchiopi), adică manevrabili din cauza trecutului lor.)

3. Transformarea completă a relaţiei dintre mediul politic şi mediul de afaceri din România."

Mărturiile de după anii 2000 conduc la concluzia că informațiile care au jalonat operațiunile anti-corupție din Italia anului 1992 au fost servite pe canale diplomatice de către Statele Unite. Adică tot o acțiune a partenerului strategic, așa cum se poate lesne observa și în cazul campaniei DNA de azi, din România. Adică tot un montaj geo-strategic.

La întrebările de final ale lui Mihnea Măruță nu aș da un răspuns pesimist, atât de pesimist precum este nota concluziilor citate la final de text dintr-o lucrare a profesorului de ştiinţe politice Alberto Vannucci, de la Universitatea din Pisa, intitulată “Controversata moştenire a Mani Pulite: o analiză critică a corupţiei italiene şi a politicilor anticorupţie”:

"a) investigaţiile n-au avut decât un impact pe termen scurt asupra corupţiei din ţară;

b) accentul prea puternic pus pe rolul magistraţilor, cărora societatea civilă le-a delegat sarcina de a purifica întregul sistem, s-a dovedit un bumerang, pentru că:

- pe plan politic, tensiunile dintre putere şi justiţie au escaladat;

- social, s-a instaurat un adânc pesimism cu privire la integritatea elitelor şi s-a constatat o delegitimare a instituţiilor;

- economic, s-au estompat graniţele dintre piaţă şi stat, s-au înmulţit aranjamentele dintre sectorul public şi cel privat, şi s-au multiplicat conflictele de interese, cauzate de carierele politice ale antreprenorilor şi de vocaţia antreprenorială a politicienilor."

România anului 2015 nu este Italia anului 1992. Deşi în Italia se vorbește de A Doua Republică începând cu 1992. Italia a fost exportatoare netă spre SUA a unui fenomen care a avut și el o mare importanță în stratificarea corupției (parcă nu se mai vorbește azi atât de mult de organizarea Mafiei, de când pericolul terorist a ajuns cap de afiș). În Italia ambasadorii statelor pivot euro-atlantice nu vorbeau atât de deschis precum o fac azi ambasadorii la București. În Italia, capitalul italian a fost întotdeauna puternic, faţă de cazul Romaniei, care nu are în acest moment un bazin autohton demn de luat în considerare pentru construcţia PIB-ului.

Vreau să spun, în final, ca nu reconstrucţia instituţională este cel mai dificil prag de trecut al celei de-a treia tranziţii democratice a noastre. Ci reconstrucţia mentalităţilor. Adică a unei culturi populare a celor mulţi, care să exerseze şi să se deprindă cu ceea ce înseamnă un stat social, pe care l-am tot restrâns începând din 1990, pe care nu-l vrem (declarativ), dar de care avem mare nevoie.

Dubiul pe care l-as avansa nu ţine de slabiciunea instituţiilor (căci suntem într-o fază de evidente conflicte geo-strategice, fază în care instituţiile sunt obligate să se reformeze, grabnic), cât mai degrabă de potenţialul nostru psiho-social de a face faţă unei a treia tranziţii (post)comuniste: cea culturală. Elita politică este oglinda simetrică a societăţii, iar dacă societatea nu cere politici publice, nici elita nu va căuta aşa ceva. Principala pierdere pe care societatea noastră o resimte în urma discreditării clasei politice ţine nu de marile ţepe trase de politicieni, ci de frâna de mână trasă cu care a funcţionat societatea din lipsă de politici publice, pentru care politicienii de până acum nu au avut niciun interes.

Fac în final observaţia ideologică (da!) despre ce se poate anticipa, anume că, faţă de Italia anilor nouăzeci, când fractura scandalului anticorupţie a dus la naşterea unei mişcări de dreapta foarte puternice (Berlusconi), la noi nu este posibilă o astfel de consecinţă, fiind de imaginat doar o direcţie normală, a naşterii unei mişcări cetăţeneşti cu rădăcini social-democrate. Pentru că noi nu avem capital românesc în economie care să conteze. Avem braţe şi minţi muncitoare, plus resurse naturale. Doar atât! Şi pentru că suntem la marginea profund conflictuală a UE.

Mergem oare spre "A Treia Republică"?