Emoţional

Aproape deloc intelectual :), dar condus de emoţional, am scris un comentariu subiectiv despre două piese de teatru văzute la Naţionalul timişorean, la invitaţia iniţiatoarei multi-blogului scris de spectatori fideli ai TNTm. O ocazie frumoasă de a mă revanşa faţă de artiştii TNTm, care produc spectacole foarte bine primite, ce crează dependenţă de arta scenei. Şi o ocazie de a spune ceea ce am simţit, ocazie rară şi preţioasă.

Pentru cei ce n-au prins textul la prima publicare, îl reiau şi aici, la ceas târziu, cu oarecare nostalgie:

Actorii, față în față. Subiectiv

Pe scena modulară a Sălii 2, Teatrul Național din Timișoara prezintă cel mai longeviv spectacol al său, prezentat și în această stagiune: “Boala familiei M” de Fausto Paravidino, regia artistică și sound design de Radu Afrim, scenografia Velica Panduru, light design Lucian Moga, în distribuție aflându-se Ion Rizea, Claudia Ieremia, Călin Stanciu Jr., Colin Buzoianu, Victor Manovici, Mălina Manovici.

Pe scena Sălii Mari,  Teatrul Național din Timișoara prezintă cel mai cunoscut tilu din opera lui I.L. Caragiale: “O scrisoare pierdută”, regia artistică de Ada Lupu, scenografia Zsolt Fehervari, costume Alina Lățan, muzica Cari Tibor, light design Lucian Moga, în distribuție aflându-se Colin Buzoianu, Doru Iosif, Bogdan Spiridon, Victor Manovici, Cătălin Ursu, Ion Rizea, Adrian Jivan, Ionuț Pârvulescu, Valentin Ivanciuc, Ionuț Iova, Claudia Ieremia.

Așa s-a nimerit, să fiu pregătit pentru acest final de aprilie, cu biletele cumpărate pentru două spectacole ale TNTm ce-și aveau reprezentațiile la șaptezeci și două de ore distanță. Și cu aceași actori în câteva dintre rolurile principale ale celor două piese, “Boala familiei M” și “O scrisoare pierdută”. Situație cu care nu cred că m-am întâlnit prea des, ba sigur e prima dată, dacă mă gândesc bine. Mi-am cumpărat acum două săptămâni biletele pentru ambele spectacole, ca un fel de răzbunare plăcută pentru perioadele ghinioniste în care nu am ajuns cu lunile pe la caseria teatrului, ori pentru situațiile când n-am fost pe fază și m-am trezit că vreau sa-mi iau bilete doar cu câteva zile înainte de spectacol, care era sold out (iar la TNTm majoritatea spectacolelor se joacă sold-out, chiar așa).

Emoțiile din teatru încep uneori chiar dinainte de gong, chiar de la alegerea locurilor din sală, la cumpărarea biletelor, atunci când spectatorul își joacă rolul său în fața caseriei de bilete (ori in fața calculatorului, când își cumpără biletele online). De aici începe spectacolul mersului la teatrul mare, pentru actorii din sală ce-și dau întâlnire cu actorii de pe scenă.

Situarea în dramaturgia contemporană a lui Fausto Paravidino m-a făcut curios, iar scena modulara a Sălii 2 anunța un spectacol atipic. Și a fost și nu a prea fost așa.

“Boala familiei M” este un text liber ca limbaj, fără foarte mult subtext, cu puține crochiuri complicate. Este însă un spectacol care, vrei-nu-vrei, te ține în tensiune, te amuză și chiar te face să râzi zgomotos uneori  (ca să audă bine actorii cum reacționezi la ce spun și fac și joacă), sau, alteori, te trimite în spaimele triste ale tuturor bolilor familiei M, începând și terminându-se cu cea mai maladivă dintre boli, iubirea (la limită și în forma ei cronică, tristețea iubirii). Nici romantic și nici idilic, nimic din toate acestea, atmosfera dezordinii sentimentelor și resentimentelor bolnave nu e prea frumoasă. E însă puternică.

În montarea de la Sala 2 actorii de pe scenă sunt foarte aproape de actorii din sală (numiți convențional, cum știm, spectatori), deseori își întîlnesc privirile și își reglează tonul vocii în funcție de această distanță. Și chiar se recunosc unii pe alții (dacă au noroc de memorie bună și de scene cu lumină suficientă în rândurile de scaune ale sălii). M-am întrebat câți dintre actorii din sală au fost recunoscuți de actorii de pe scenă? În mod obișnuit cei din public își caută actorii preferați, sunt curioși să remarce actori noi, pe care nu i-au mai văzut (dacă au un minim exercițiu de transfer al curiozității dincolo de jocul de rol concret). Dar curiozități inverse oare nu există? Oare nu se întreabă și actorii de pe scenă dacă îi recunosc și cine sunt cei din public, actori și ei, în semiîntunericul din spatele reflectoarelor? Întrebarea e retorică și mi-a fost provocată în momentul când am auzit de la unul dintre actorii TNTm că, știe el sigur, sunt spectatori ce au ajuns atât de fascinați de o anumită piesă, încât au fost prezenți la fiecare reprezentație (dar așta rămâne secretul lor și al actorilor de pe scenă care i-au remarcat, noi n-o să mai spunem asta la nimeni).

“Boala familiei M” este un spectacol scenografic ce începe cu totul atipic (actorii de pe scenă se află în plimbare chiar în scenă atunci când actorii din public intră în sală și își caută locurile). De fapt, ca să fac o mărturisire, de la această secvenţă mi-a venit ideea jocului de cuvinte și sensuri, cu actorii de pe scenă și cei din sală, față în față, fiecare văzându-și de treburile lor la începutul spectacolului. Iar la final, apoteotic, spectacolul se încheie într-o scenă fixă, la cealaltă extremă față de mișcarea de dute-vino din deschidere, actorii de pe scenă găsindu-și și ei câte un loc fix, final, după care și reflectoarele se sting, lăsând doar murmurul emoțiilor să se audă, și de pe scenă și din sală, liniștea dinaintea aplauzelor și luminilor maxime. 

Sigur, de fiecare dată, după ultima scenă a piesei urmează, de fapt, ultima scenă a reprezentației (teatrul întreg, cel cu toți actorii, față în față), scena aplauzelor, când participanții joacă rolurile spre care i-a îndemnat spectacolul văzut. Unii bucuroși, alții triști, unii obosiți, alții extenuați. Aplauzele de final cresc intensitatea emoțiilor până sus, la limita subiectivă a fiecăruia, cel puțin eu așa am simțit din sală, inclusiv la finalul acestui spectacol. Am fost mulțumit și am aplaudat în această ultimă scenă a teatrului întreg. Ultima scenă este întotdeauna tipică, de fapt e ritualică, este momentul în care actorii din scenă și cei din sală își mulțumesc reciproc pentru joc.

***

Peste șaptezeci și două de ore am revenit în sala de spectacole. Altă sală, Sala Mare TNTm, alt spectacol, “O scrisoare pierdută”, alt stil în limbaj și scenografie. Însă cu unii dintre actorii de scenă aceași ca și în spectacolul la care am fost cu șaptezeci și două de ore mai devreme, așa cum erau aceași și unii dintre actorii din sală, printre care și eu. În acest caz, mi-am jucat rolul de actor de sală cu atenție, până la cele mai mici detalii, doar jucam această reprezentație a treia oară, în căutarea Scrisorii pierdute și a bucuriilor ironice regăsite.

Ce coincidență! Și în acest spectacol actorii de pe scenă sunt aproape de cei din sală, chiar intră și ies din sală trecând printre rândurile de scaune, fug, revin, plang și râd, într-o imediată apropiere de actorii din public. Mi-a plăcut viaţa și bucuria actorilor scenei, în acel dute-vino printre cei care le urmăreau absorbiți trăirile pasionale. Joc viu și viață intensă!

Actorii scenei au uitat cu totul rolurile jucate cu șaptezeci și două de ore înainte, au învârtit înapoi clepsidra timpului până când tot nisipul celor peste o sută de ani (de când e scrisă piesa) s-a scurs înapoi, și-au îmbrăcat costumele pastelate, cele mai surprinzătoare și atipice costume făcute vreodată pentru o comedie clasică (dar prezentă și confirmată în fiecare zi de azi), au așteptat să înceapă muzica și au deschis sărbătoarea. Noi, ceilalți actori, fericiții actori din public, ne-am luat cu naivitate rolurile în serios și am început să gustăm zeflemeaua scenelor și intensitatea emoțiilor.

Zoe (Claudia Ieremia, strălucitoare), singurul personaj feminin din spectacol, “femeia bună” din centrul lumii politice românești de ieri (nu și de azi, parcă?), cea care sparge baloanele de săpun cu bucurie copilărească și, în același timp, îi transformă pe bărbați în jucării, ne-a arătat (din nou) că cine nu se închină în fața frumuseții ei, oricine-oricine și oricând-oricând, e pus la pământ, grabnic strivit sub talpa pantofilor ei fini, ca să se învețe minte să nu-i mai rănescă inima, furându-i răvașele secrete.

Guralivul Farfuridi (Victor Manovici, elastic și atât de gestual, aplaudat la scenă deschisă), plus iutele Brînzovenescu (Cătălin Ursu, natural și simpatic), sunt întruchiparea conștiinței politice distruse, trădate și obișnuite cu trădarea, sunt cei doi papagali de serviciu în trăncăneala numită viață politică, sunt oamenii prin care se comentează conflictul dintre ziaristul șantajist Cațavencu (Ion Rizea, puțin prea romantic și prea impozant pentru figura mică, de șarlatan, a lui Cațavencu, dar cu un joc exersat și o voce foarte potrivită cuvintelor umflate ale lui Nae) și prefectul Tipătescu (Colin Buzoianu, actor ce se arată făcut pentru rolul de lup tânăr, cu sânge fierbinte și șarm). 

Alături de personajele centrale, întreaga echipă de actori de pe acena acestui spectacolul fac împreună atât de mult dialog cu publicul, încât, după cele trei ore ale piesei, cei din sală au aproape senzația că au urcat pe scenă, una dintre cele mai speciale emoții din teatru. De atâtea ori actorii scenei merg prin sală, intră și ies pe una sau alta dintre ușile de acces, dau mâna cu cei din primele rânduri și vorbesc cu ei, zâmbesc și răspund celor din sală, încât nu e nimic e mai firesc decât să se așeze și ei, în partea a doua a spectacolului, în sală, să urmărească scena și să ne dea nouă, actorilor din public, o frumoasă învățătură despre cât de fascinant se poate juca teatrul. 

Am aplaudat prelungit la final, amatorii din sală mulțumindu-le profesioniștilor de pe scenă. Viață intensă și la final, când personajele întregului teatru s-au aplaudat, s-au privit și și-au zâmbit cu toate luminile și reflectoarele din Sala Mare aprinse pentru ei, actorii, față în față!