Când economia tinde spre hegemonie, democraţia regresează

Asta spune Yanis Varoufakis, fondatorul mişcării pan-europene pentru democraţie, DIEM25, o mişcare ce militează pentru reînnoirea bazelor democraţiei şi solidarităţii în Europa, împotriva revizionismului arhaic ce ne poate duce înapoi, spre spiritul anilor 1930. Varoufakis a iniţiat mişcarea DIEM25 după ce a demisionat din guvernul grec, chemând la solidaritate toţi radicalii de stânga, verzii şi liberalii din Europa. Ca răspuns, s-au alăturat mişcării lideri şi voci de primă vizibilitate ale lumii de azi: Noam Chomsky, Elif Shafak, Brian Eno, Slavoj Zizek, Jean-Michel Jarre, Julian Assange, Vivienne Westwood, Ken Loach.

Una dintre recentele conferinţe susţinute de Varoufakis deschide orizontul pentru reinterpretarea participării demosului la decizii. O viziune de tip umanist.

V-ați pus întrebarea de ce politicienii nu mai sunt ceea ce au fost, de ce guvernele par a nu fi capabile să rezolve problemele reale ale oamenilor? Economistul Yanis Varoufakis, fost Ministru de Finanțe al Greciei, spune că e pentru că, în ziua de azi, poți fi implicat în politică fără a avea putere, adevărata putere fiind în mâinile celor care controlează economia. El crede că mega-bogații și corporațiile canibalizează sfera politică, ceea ce duce la criză financiară. În acest discurs, puteți auzi visul său despre o lume în care forța de muncă nu se mai luptă cu capitalul, „una care este simultan libertariană, marxistă și keynesiană.”

Democrația. În Occident, facem o greșeală colosală considerând-o subînțeleasă. Nu vedem democrația ca fiind cea mai fragilă floare, ceea ce este cu adevărat, ci o vedem ca parte a construcției societății noastre. Avem tendința să ne gândim la ea ca fiind un dat intransigent. În mod eronat credem că e dată inevitabil de capitalism. Nu este așa.

Lee Kuan Yew din Singapore și marii săi imitatori de la Beijing au demonstrat fără niciun dubiu că e pe deplin posibil să avem capitalism înfloritor, creșteri spectaculoase, în timp ce viața politică rămâne tot fără democrație. Într-adevăr, democrația se retrage în ograda noastră, aici, în Europa.

Anul acesta, ca reprezentant al Greciei -- al noului guvern grec proaspăt ales -- în Eurogrup ca Ministru de Finanțe, mi s-a spus în termeni fără echivoc că democrația națiunii noastre, alegerile, nu poate fi lăsată să interfereze cu politicile economice ce se implementează în Grecia. În acel moment, am simțit că nici nu se putea justifica mai bine un Lee Kuan Yew sau Partidul Comunist Chinez, chiar niște prieteni mai recalcitranți care îmi tot spuneau că democrația va fi suspendată îndată ce va amenința să schimbe ceva.

Aici, în această seară, vreau să vă prezint un caz economic de democrație autentică. Vreau să vă invit alături de mine în a crede din nou că Lee Kuan Yew, Partidul Comunist Chinez și chiar și Eurogrupul se înșeală dacă cred că ne putem dispensa de democrație, că avem nevoie de o democrație autentică vibrantă și că fără democrație societatea va fi mai urâtă, viitorul, sumbru și minunata noastră tehnologie, deșartă.

Vorbind de pierderi, dați-mi voie să vă indic un paradox interesant ce amenință economia în acest moment. Îl numesc paradoxul munților gemeni. Un munte e de înțeles -- îl știți, îl recunoașteți -- e muntele de datorii ce-și aruncă umbra puternic asupra Statelor Unite, a Europei și a întregii lumi. Cu toții cunoaștem muntele datoriilor, dar puțini îl pot discerne pe fratele lui geamăn. E muntele lichidităților leneșe din buzunarele bogaților și corporațiilor, prea îngroziți să le investească în activități productive ce pot genera venituri prin care să se poată stinge muntele datoriilor și care să poată produce lucrurile de care umanitatea are mare nevoie, de pildă energie verde.

Și acum, permiteți-mi să vă dau două cifre. În ultimele trei luni, în Statele Unite, Marea Britanie și Zona Euro, am investit, în total, 3,4 trilioane de dolari pe bunuri ce produc bogăție, cum ar fi: parcuri industriale, mașini, birouri, școli, drumuri, căi ferate etc. 3,4 trilioane pare a fi o sumă mare până când se compară cu cele 5,1 trilioane aruncate în aceleași țări în instituțiile financiare ce nu au făcut absolut nimic în aceeași perioadă, exceptând faptul că au umflat bursele și costurile locuințelor.

Muntele datoriilor și muntele lichidităților leneșe formează două vârfuri gemene ce nu reușesc să se anihileze reciproc prin mecanismele normale ale pieței.

Ca rezultat, salariile stagnează, peste un sfert dintre cei între 25 și 54 de ani din America, Japonia și Europa fără loc de muncă. În consecință, scăderea cererii în ansamblu ceea ce, într-un cerc vicios infinit, întărește pesimismul investitorilor care, temându-se de cererea scăzută, nu investesc -- exact ca și tatăl lui Oedip care, temându-se de profeția Oracolului cum că fiul său va crește și-l va ucide, fără să realizeze a asigurat condițiile ce au dus la uciderea sa de către fiul său, Oedip.

Aici mă cert eu cu capitalismul. Resursele sale ce se pierd, tot acest capital leneș, ar trebui energizate pentru a îmbunătăți viețile oamenilor, pentru dezvoltarea talentului uman și chiar pentru a finanța dezvoltarea tehnologică, tehnologiile verzi, esențiale pentru salvarea planetei.

Oare am dreptate când cred că democrația poate fi răspunsul? Așa cred, dar înainte de-a trece mai departe, ce înțelegem prin democrație? Aristotel a definit democrația ca o construcție în care oamenii liberi și săracii, fiind majoritari, controlează guvernarea.

Sigur, democrația ateniană excludea prea multă lume. Femeile, emigranții și, desigur, sclavii. Dar ar fi greșit să anulăm semnificația democrației ateniene antice pe baza celor care erau excluși.

Ceea ce era pertinent, și continuă să fie, în democrația ateniană antică era includerea lucrătorilor săraci care nu doar că au obținut dreptul de a vorbi liber, ci, mai important, crucial, au obținut dreptul de implicare în viața politică, conferindu-le același cuvânt în luarea deciziilor cu privire la problemele de stat. Sigur, democrația ateniană nu a durat prea mult. Ca și lumânarea cu lumină puternică, ea s-a consumat repede. Și sigur, democrațiile liberale de azi nu-și au rădăcinile în Atena antică. Ele își au rădăcinile în Magna Carta, în Revoluția Glorioasă de la 1688, în constituția americană. În timp ce democrația ateniană punea accent pe cetățeanul fără stăpân și acordarea de putere lucrătorilor săraci, democrațiile noastre liberale se bazează pe tradiția Magna Carta care era, înainte de toate, un privilegiu al stăpânilor. Democrația liberală a ieșit la suprafață doar când a fost posibilă separarea completă a sferei politice de sfera economică, pentru a restrânge procesul democratic în totalitate în sfera politică, lăsând sfera economică -- lumea corporațiilor, dacă vreți -- ca o zonă fără democrație.

În democrațiile de astăzi, în momentul în care a început separarea economicului de politic, între cele două a început o luptă inexorabilă, epică. sfera economică colonizând-o pe cea politică, servindu-se de puterea sa.

V-ați pus întrebarea de ce politicienii nu mai sunt ceea ce au fost? Nu pentru că le-a degenerat ADN-ul.

Mai degrabă deoarece azi se poate guverna fără a fi la putere, căci puterea a migrat din sfera politică în cea economică care e separată.

Într-adevăr, am vorbit despre cearta mea cu capitalismul. Dacă te gândești bine, seamănă puțin cu o populație de prădători care își decimează prada cu atâta succes încât, în final, ajunge să sufere de foame.

La fel, economicul a colonizat și canibalizat politicul într-o așa măsură, încât se autosubminează, ceea ce duce la criză economică. Crește puterea corporațiilor, bunurile politicului se devalorizează, inegalitatea crește, cererea per ansamblu scade și directorii corporațiilor sunt prea speriați să-și investească capitalul.

Cu cât reușește mai mult capitalismul să scoată demosul din democrație, cu atât mai înalți sunt munții gemeni și cu atât mai mari sunt pierderile de resurse umane și de bogății ale umanității.

Clar, dacă este așa, sferele economică și politică trebuie reunite și e mai bine ca aceasta să se facă sub controlul demos-ului, ca în Atena antică, dar fără sclavi și fără excluderea femeilor și emigranților.

Aceasta nu este o idee originală. Stânga marxistă a avut-o acum 100 de ani și nu a funcționat prea bine, nu-i așa?

Lecția pe care am învățat-o din căderea sovietică e că doar un miracol poate împuternici sărăcimea muncitoare, ca în Atena antică, fără a se crea noi forme de brutalitate și risipă.

Dar există o soluție: eliminarea sărăcimii muncitoare. Capitalismul face asta înlocuind muncitorii prost plătiți cu procese automate, androizi, roboți. Problema e că atâta timp cât economicul e separat de politic, automatizarea duce la înălțarea munților gemeni, la creșterea risipei și la adâncirea conflictelor sociale, inclusiv -- și cred că în curând -- în locuri ca și China.

Deci trebuie reconfigurat totul, trebuie reunite sferele economică și politică, dar ar fi mai bine să o facem prin democratizarea sferei reunite, de nu vrem să sfârșim într-o hiper-autocrație nebună de supraveghere ce ar face ca filmul Matrix să pară un documentar.

Întrebarea nu este dacă va supraviețui capitalismul inovațiile tehnologice. Întrebarea mai interesantă e dacă după capitalism urmează ceva asemănător distopiei din Matrix sau ceva ce va fi mai aproape de o societate de tip Star Trek, în care mașinile îi servesc pe oameni și oamenii își angajează energiile în explorarea Universului și în lungi dezbateri despre sensul vieții într-o Agora high-tech de tip atenian antic.

Cred că ne putem permite să fim optimiști. Dar ce trebuie să facem, cum ar fi să avem utopie de tip Star Trek în locul distopiei de tip Matrix?

În termeni practici, permiteți-mi să vă expun pe scurt câteva exemple.

La nivel de anteprenoriat, imaginați-vă o piață de capital în care se câștigă capital pe măsura muncii și în care capitalul te urmează de la un loc de muncă la altul, de la o companie la alta, și compania -- oricare ar fi cea la care lucrezi la un moment dat -- este deținută exclusiv de cei care lucrează în ea în acel moment. Astfel toate ramurile de venit din capital, din profit și însuși conceptul de lucru pentru salariu devin depășite. Nu mai există separația dintre cei care dețin compania, dar nu lucrează în ea și cei care lucrează în ea dar nu o dețin, nu mai există luptă între capital și muncă, dispare prăpastia dintre investiții și economii, chiar nu se mai înalță cei doi munți gemeni.

La nivel de politică economică globală, imaginați-vă pentru o clipă că monedele noastre naționale au o rată de schimb liberă cu o valută digitală universală, globală emisă de Fondul Monetar Internațional, grupul G-20, în folosul umanității. Mai imaginați-vă că întregul volum de comerț internațional e denominat în această valută -- să o numim „cosmos”, în unități de cosmos -- fiecare națiune fiind de acord să verse într-un fond comun o sumă de unități de cosmos proporțională cu deficitul țării sau chiar cu surplusul comercial al țării. Și imaginați-vă că fondul se utilizează pentru investiții în tehnologii verzi, în special în părțile lumii în care finanțarea investițiilor e rară.

Nu este o idee nouă. E ceea ce a propus, de fapt, John Maynard Keynes în 1944 la conferința Bretton Woods. Problema era că atunci nu exista tehnologia necesară implementării. Acum o avem, în special în contextul reunificării sferei politico-economice.

Lumea pe care v-o descriu este în același timp libertariană, prin faptul că are ca prioritate puterea individului, marxistă, dat fiind că va trimite la coșul de gunoi al istoriei diviziunea între capital și muncă, și keynesiană, keynesiană la nivel global. Dar înainte de toate, e o lume în care ne vom putea imagina o democrație adevărată.

Va veni o astfel de lume? Sau ne vom cufunda într-o distopie de tip Matrix? Răspunsul stă în alegerea politică pe care o vom face la nivel colectiv. E alegerea noastră și ar fi mai bine să o facem în mod democratic.

Bruno Giussani: Yanis ... În autobiografie te-ai descris a fi un marxist libertarian. Ce relevanță are analiza lui Marx în zilele noastre?

Yanis Varoufakis: Dacă a existat orice relevanță în ceea ce tocmai am zis, atunci Marx e relevant. Căci întregul argument al reunificării politico-economice este -- dacă nu o facem, inovația tehnologică va crea o cădere masivă în cererea globală,ceea ce Larry Summers numește „stagnare seculară”. Cu această criză ce migrează dintr-o parte a lumii în alta, așa cum se întâmplă acum, ea va destabiliza nu doar democrațiile noastre, ci chiar și lumea emergentă care nu e atât de curioasă de democrația liberală. Dacă această analiză e corectă, Marx e absolut relevant. Dar la fel e și Hayek, de aceea sunt un marxist libertarian, la fel e și Keynes, de aceea sunt într-o confuzie totală.

BG: Așa este și, posibil, acum și noi suntem.

YV: De nu ești în confuzie, nu gândești, OK?

BG: Foarte adevărat, un limbaj de filozof foarte grec ---

YV: De fapt a spus-o Einstein --

BG: În discurs ai menționat Singapore și China și seara trecută, la cina vorbitorilor, ai exprimat o opinie dură vizavi de modul în care privește Vestul China. Ai vrea să o împărtășești?

YV: E o mare ipocrizie. În democrațiile noastre liberale, avem doar ceva asemănător democrației. E pentru că, așa cum am zis, avem democrație doar în sfera politică, lăsând sfera în care se petrece toată acțiunea, sfera economică, o zonă total lipsită de democrație.

Într-un fel, dacă pot să vă provoc, China de azi e mai aproape de Britania din secolul XIX. Pentru că, rețineți, avem tendința să asociem liberalismul cu democrația -- greșit, din punct de vedere istoric. Liberalismul, liberalul e ca John Stuart Mill. John Stuart Mill era sceptic cu privire la procesul democratic. Ce se vede azi în China e un proces foarte asemănător cu ce a fost în Britania în timpul Revoluției Industriale, mai ales în timpul tranziției de la prima la a doua. Să critici China pentru că face ce a făcut Vestul în secolul al XIX-lea e plin de ipocrizie.

BG: Sunt sigur că multă lume de aici se întreabă despre experiența ta ca Ministru de Finanțe al Greciei, de la începutul acestui an.

YV: Știam că urmează asta.

BG: Da.

BG: Acum, la șase luni, cum vezi retrospectiv prima jumătate a anului?

YV: Extrem de incitant, din punct de vedere personal și foarte dezamăgit pentru că am avut ocazia de a reașeza Zona Euro. Nu doar Grecia, Zona Euro. Puteam să lăsăm autoamăgirea și negarea constantă a faptului că exista -- și există o linie de ruptură masivă în arhitectura Zonei Euro, ce amenință, masiv, întregul proces al Uniunii Europene.

Am avut ocazia pe baza programului grec -- care, apropo, a fost primul program ce manifestă această negare -- să îndreptăm lucrurile. Și, din păcate, puterile din Zona Euro, din Eurogrup, au ales să mențină această negare.

Dar știți ce se întâmplă. E experiența Uniunii Sovietice. Dacă încerci să menții un sistem economic cu o arhitectură neviabilă prin voință politică și autoritarism, poate că reușești să-l prelungești, dar când vine schimbarea, aceasta se întâmplă foarte brusc și catastrofic.

BG: Ce fel de schimbări prevezi?

YV: Păi, fără dubii, dacă nu schimbăm arhitectura Zonei Euro, aceasta nu are viitor.

BG: Ai făcut vreo greșeală ca Ministru de Finanțe?

YV: În fiecare zi.

BG: De exemplu? YV: Oricine privește retrospectiv --

Serios acum. Orice Ministru de Finanțe, de fapt de orice altceva, dacă spune după șase luni de lucru, mai ales într-o situație atât de stresantă, că nu a făcut nicio greșeală, e o persoană periculoasă. Sigur, am făcut greșeli.

Cea mai mare greșeală a fost semnarea cererii de prelungire a acordului de împrumut, la sfârșitul lunii februarie. Credeam că există un interes autentic din partea creditorilor în a găsi un numitor comun. Nu exista așa ceva. Erau interesați doar de prăbușirea guvernului nostru pentru că nu voiau să aibă de-a face cu liniile de ruptură ce străbat Zona Euro. Și pentru că nu voiau să recunoască faptul că timp de cinci ani au implementat un program catastrofic în Grecia. Am pierdut o treime din PIB-ul nominal. Mai rău decât în Marea Depresie. Și nimeni nu și-a spălat rușinea, din troica creditorilor care ne-au impus această politică, zicând: „A fost o greșeală colosală.”

BG: Cu toate acestea și în ciuda agresivității discursului, se pare că ai rămas pro-european.

YV: Absolut. Critica mea la Uniunea Europeană și la Zona Euro vine din partea unei persoane trup și suflet europene. Cea mai mare frică a mea e că Zona Euro nu va supraviețui. Căci, de nu supraviețuiește, forțele centrifuge ce se vor declanșa vor fi demonice și vor distruge Uniunea Europeană. Iar asta va fi o catastrofă nu doar pentru Europa, ci pentru economia globală.

Probabil că suntem cea mai mare economie a lumii. Și dacă ne permitem să cădem pe o traiectorie a postmodernismului anilor '30, ceea ce, mi se pare mie, e ceea ce facem, aceasta va fi în detrimentul generațiilor viitoare, atât în Europa, cât și în afara ei.

BG: Credem cu tărie că te înșeli în această privință. Yanis, mulțumesc că ai venit la TED.

Preluare: https://www.ted.com