Vânzător ambulant de covrigi cu susan şi de limonadă (în copilăria sa, petrecută în Istanbul începând de la vârsta de 12 ani), al 12-lea preşedinte al Turciei (a câştigat în august 2014 funcţia prezidenţială, funcţie ce presupune doar prerogative de reprezentare, pe care însă Erdogan are în intenţie să le extindă prin modificări constituţionale), Recep Tayyip Erdogan, supranumit de către susţinători "Papa" Erdogan, a confirmat politic mai întâi prin câştigarea funcţiei de primar de Istanbul, în 1994. În 1979 a ocupat prima funcţie politică, aceea de preşedinte de tineret al Partidului Salvării Naţionale. Provenind dintr-o familie musulmană de islamişti suniţi, fotbalist în anii adolescenţei, absolvent în 1973 al unui liceu de predicatori musulmani şi, mai apoi, a facultăţii de Ştiinţe Economice şi Administrative, a înfiinţat în 2002 Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP), conservator de dreapta şi urmaş al partidului islamist Fazilet (Partidul Virtuţii), moment în care Erdogan îşi proclamă public ruptura de trecutul său politic islamist, susţinând că noul său partid nu are baze religioase. Începuse în 2001 primul său mandat de prim-ministru, perioadă în care Turcia traversa crize succesive ale conflictului dintre baza socială tradiţionalistă şi elitele statului secular şi militarizat. Când a câştigat cel de-al treilea mandat de Prim-ministru, în 2011, Erdogan se afla în fruntea guvernului turc de zece ani, iar ţara ajungea într-un moment de maximă ascensiune economică şi investiţională, dar cunoştea un nou val al revenirii responsabililor religioşi islamişti în funcţiile de conducere (după ce adepţii secularizării fuseseră excluşi din poziţiile publice cele mai importante).
Cum se face ca în numai doi - trei ani de la acest moment de vârf din 2011 - 2012 Turcia a ajuns să fie comparată cu regimurile nedemocratice sultanice?
Pe lângă evidentele contexte conflictuale ale situării geostrategice în tumultul evoluţiilor post-revoluţiilor arabe, Erdogan a intrat şi într-o tensiune de politică internă specifică unei societăţi în care se manifestă ciocnirile civilizaţiilor, nu doar pe baze religioase, ci şi culturale şi economice şi de opţiuni pro şi contra - Occident.
Geostrategic, Turcia se află azi în cea mai importantă poziţie la graniţa războiului cu forţele SI şi la graniţa spaţiului rus. Fiind a doua armată NATO (şi probabil cel mai important vector de strategie militară din Europa), iar ca economie situându-se în primele zece economii ale lumii ca rată de creştere economică, Turcia este un caz tipic de societate ce joacă un rol de lider (aliat sau opozant, după caz) pentru ţările din Orientul Mijlociu, fiind prinsă acum între tensiunile lumii arabe şi mişcările geostrategice ruse. În plus, se pare că Turcia îşi mişcorează angajamentul în lupta cu SI chiar în momentul în care Occidentul ar avea mai multă nevoie de susţinerea turcă (din cauze geostrategice şi de politică internă, aşa cum arată Alexandru Grumaz într-un articol recent). Cum anticipa geostrategul George Friedman în 2010 (în cea mai recentă carte apărută, The Next Decade), "... Turcia este singura ţară capabilă să reprezinte o contrapondere pentru Iran şi o potenţială putere pe termen lung în regiune".
Este mai mult decât transparent faptul că liderul Turciei de după anii 2000, actual preşedinte, nu poate să evite tendinţele contestatare venite atât din exterior (la intersecţia atâtor interese geostrategice) cât şi din interior (în Turcia, Erdogan este acuzat tot mai vocal pentru conservatorism islamic şi corupţie).
În cei doi - trei ani de la momentul de maximă popularitate din 2011, atunci când a reuşit să obţină portofoliul de prim-ministru a treia oară consecutiv (în urma unei victorii politice în legislative), până la finalul lui 2014, când primul preşedinte ales direct şi-a inaugurat palatul prezidenţial cu o mie de camere şi care a costat o jumătate de miliard de euro (despre care Erdogan afirmă că simbolizează vitalitatea noii Turcii), în această perioadă scurtă, Erdogan a reuşit să provoace cele mai semnificative mişcări publice de contestare, să revolte lumea occidentală cu afirmaţii ce au forţat absurdul, să se manifeste nedemocratic şi în forţă împotriva populaţiei din marile centre urbane (poliţia şi serviciile secrete fiind armele sale preferate), toate contribuind la ştergerea definitivă din mintea turcilor a comparaţiei apreciative pe care erau obişnuiţi să o facă înainte de 2011 între Kemal Ataturk - întemeietorul statului turc modern - şi conducătorul de azi, Recep Erdogan.
O simplă curiozitate de căutare jurnalistică printre titlurile ultimilor trei ani ne arată evoluţia acestui lider politic longeviv al Turciei, trecând din postura de erou al redresării economice şi promotor al tradiţiilor islamiste (cerute de popor), la imaginea de azi (ce oscilează între fundamentalismul musulman tentat de practici anacronice şi sultanismul regimului acuzat de corupție).
Atenţie, unele dintre titluri pot chiar să şocheze:
- 12 noiembrie 2012 "Turcia ia în calcul o posibilă reintroducere a pedepsei cu moartea"
- 28 noiembrie 2012 "Serialul "Suleyman Magnificul" stârneşte furia premierului turc"
- 27 august 2013 "Premierul turc promite piscine separate pentru bărbați și femei pentru ca tinerii să nu dobândească 'obiceiuri proaste'"
- 27 martie 2014 "Guvernul Turciei a blocat accesul la Youtube"
- 15 decembrie 2014 "Preşedintele Turciei îşi arestează criticii"
- 2 ianuarie 2015 "Turcia: Dupa ce Erdogan a cerut femeilor sa aiba minim trei copii, ministrul Sanatatii prezinta maternitatea ca singura cariera posibila pentru sexul frumos"
Comentarii