Adevărul Live a găzduit săptămâna trecută un interviu cu Maria Crângașu, reprezentând Confederația Caritas (organizație a Bisericii Catolice, cu o prezență în România de peste douăzeci de ani), iar tema dezbaterii a fost modelul norvegian al serviciilor sociale.
În Norvegia se remarcă următoarele caracteristici ale sistemului de servicii sociale:
1. Serviciile sociale sunt administrate de autoritățile locale, însă unele sunt sub-contractate;
2. Jumătate din populația Norvegiei prestează muncă voluntară ce echivalează cu 115 mii norme de muncă (față de 60 mii norme existente în învățământ);
3. Instituția publică responsabilă de serviciile sociale la nivel de stat este Ministerul Culturii;
4. Profitul din jocurile de noroc este reinvestit în servicii sociale;
5. 49% din resursele totale ale organizațiilor sunt voluntare și din donații;
6. Inclusiv tinerii sub 18 ani pot face parte din organizații locale;
7. Majoritatea serviciilor pentru persoanele cu dizabilități sunt oferite chiar de persoane cu dizabilități și de familiile lor;
8. Furnizorii privați de servicii sociale au contracte multianuale locale (5-8 ani), iar la finalul fiecărui an fiscal TVA-ul este restituit acestora.
Contextul dezvoltării unei astfel de culturi a voluntariatului este cea a comunităților locale responsabile pentru bunăstare.
Principala observație cu privire la acest model face trimitere la gradul de încredere ridicat între cetățeni și autorități în privința prestării serviciilor sociale, în acest fel fiind posibilă o rată atât de mare de implicare a voluntariatului în prestarea de servicii sociale, dar și delegarea de către instituțiile și autoritățile publice a acestor responsabilități către cetățenii voluntari.
Caracteristici generale ale sistemului de asistenţă socială din Norvegia (conform Raportului de analiză comparativă realizat de Caritas):
Literatura de specialitate diferenţiază regimurile europene de bunăstare după tipologia formulată de sociologul danez Gosta Esping-Andersen, care deosebește între regimuri conservatoare, liberale şi social-democrate.
În regimurile social-democrate, cum este şi cel din Norvegia, domină prezumţia responsabilităţii universale a statului pentru bunăstarea cetăţeanului. O asemenea abordare a responsabilităţii implică existenţa unui larg spectru de servicii sociale bine dezvoltate, cu susţinere predominant publică. În virtutea modelului scandinav social-democrat, există și în Norvegia un număr foarte mare de asociaţii și organizaţii de reprezentare a intereselor cetăţenilor (mai ales asociaţii și mai puţin fundaţii), acestea asumându-și predominant rolul de “voce”, de receptor și de semnalizator social („watchdog”).
Furnizarea serviciilor necesare este însă delegată către autorităţile publice. Totuși, în comparaţie cu celelalte state scandinave, Norvegia are și o tradiţie de peste un secol a organizaţiilor non-profit furnizoare de servicii sociale.
Astfel, predominant în mediul urban, întâlnim, pe lângă serviciile comunale, o serie de servicii sociale furnizate de ONG-uri, iar mai nou și de societăţi economice cu scop lucrativ, care furnizează servicii sociale și medicale. Principalele argumente pentru această evoluţie sunt flexibilitatea, adaptabilitatea crescută, birocraţia redusă și economicitatea.
Competenţele în domeniul modelării și funcţionării sistemului de bunăstare sunt împărţite în cea mai mare măsură între statul norvegian și autorităţile locale. Autoritatea regională dispune practic de competenţe minime, pur administrative. Statul Norvegian, prin ministere, directorate de resort şi prin structurile regionale ale acestora, influenţează sistemul prin pârghii normative (legi cadru, valori şi principii) și de finanţare (impozite și taxe cu destinaţie, sistemul naţional de asigurare socială, granturi).
Pe lângă serviciile și beneficiile oferite de autoritatea locală, cetăţenii norvegieni au dreptul la o serie de beneficii prin sistemul naţional de asigurare socială, cum ar fi ajutorul de bază (Grunnstønad) sau ajutorul de îngrijire (Hjelpstønad) pentru persoanele care necesită îngrijire, în funcţie de gradul de severitate al afecţiunii. Cota acestor drepturi bănești este actualizată anual în Parlament. Sistemul naţional de asigurare socială este finanţat parţial din impozite, parţial din contribuţia angajaţilor (7,8% din venitul brut / angajat sau 11% din venitul brut independent sau 4,7% din toate celelalte venituri, inclusiv pensii), respectiv din contribuţia angajatorilor (14,1% din venitul brut al angajatului).
Comunele norvegiene sunt principalele furnizoare de servicii sociale în Norvegia, cu competenţe largi în modelarea și adaptarea serviciilor și asistenţei în funcţie de nevoile locale, respectiv în evaluarea nevoilor și eligibilităţii individuale a cetăţenilor, în limitele unui cadru general predefinit de condiţii. Autorităţile locale sunt și cele care pot decide externalizarea și condiţiile de externalizare a unor servicii sociale către ONG și/sau furnizori privaţi. Autonomia și autoadministrarea comunală au în Norvegia o tradiţie multiseculară, datând de pe vremea vikingilor. În Norvegia există în total 435 de autorităţi locale. Circa jumătate dintre cheltuielile angajate de comune sunt finanţate din impozitele și taxele locale, alte 40% fiind finanţate din alocări bugetare centrale. Principalul venit al autorităţilor locale este impozitul pe venit. Impozitul mediu pe venit este de 28% din venitul brut, cu variaţii în funcţie de venit.
Majoritatea serviciilor sociale și medicale din Norvegia sunt gratuite pentru cetăţenii și rezidenţii legali. Cu toate acestea, există și o serie de servicii unde este necesară contribuţia beneficiarilor, cuantumul contribuţiei fiind dependent de resursele de venit și de proprietate ale acestora. Astfel, de exemplu, îngrijirea la domiciliu și asistenţa personală la domiciliu sunt acordate în mod gratuit.
Pentru alte servicii la domiciliu, cum ar fi ajutorul gospodăresc, sunt percepute contribuţii limitate. Pentru îngrijirea într-o instituţie staţionară, pacientul plătește 75% din venit, între NOK 7.000 (€ 884) și NOK 85.245 (€ 10.763), respectiv 85% din orice venit suplimentar, până la limita superioară a acoperirii complete a costurilor totale de îngrijire în instituţia staţionară respectivă.
Caracteristici generale ale sistemului de asistenţă socială din Norvegia (conform Raportului de analiză comparativă realizat de Caritas):
Literatura de specialitate diferenţiază regimurile europene de bunăstare după tipologia formulată de sociologul danez Gosta Esping-Andersen, care deosebește între regimuri conservatoare, liberale şi social-democrate.
În regimurile social-democrate, cum este şi cel din Norvegia, domină prezumţia responsabilităţii universale a statului pentru bunăstarea cetăţeanului. O asemenea abordare a responsabilităţii implică existenţa unui larg spectru de servicii sociale bine dezvoltate, cu susţinere predominant publică. În virtutea modelului scandinav social-democrat, există și în Norvegia un număr foarte mare de asociaţii și organizaţii de reprezentare a intereselor cetăţenilor (mai ales asociaţii și mai puţin fundaţii), acestea asumându-și predominant rolul de “voce”, de receptor și de semnalizator social („watchdog”).
Furnizarea serviciilor necesare este însă delegată către autorităţile publice. Totuși, în comparaţie cu celelalte state scandinave, Norvegia are și o tradiţie de peste un secol a organizaţiilor non-profit furnizoare de servicii sociale.
Astfel, predominant în mediul urban, întâlnim, pe lângă serviciile comunale, o serie de servicii sociale furnizate de ONG-uri, iar mai nou și de societăţi economice cu scop lucrativ, care furnizează servicii sociale și medicale. Principalele argumente pentru această evoluţie sunt flexibilitatea, adaptabilitatea crescută, birocraţia redusă și economicitatea.
Competenţele în domeniul modelării și funcţionării sistemului de bunăstare sunt împărţite în cea mai mare măsură între statul norvegian și autorităţile locale. Autoritatea regională dispune practic de competenţe minime, pur administrative. Statul Norvegian, prin ministere, directorate de resort şi prin structurile regionale ale acestora, influenţează sistemul prin pârghii normative (legi cadru, valori şi principii) și de finanţare (impozite și taxe cu destinaţie, sistemul naţional de asigurare socială, granturi).
Pe lângă serviciile și beneficiile oferite de autoritatea locală, cetăţenii norvegieni au dreptul la o serie de beneficii prin sistemul naţional de asigurare socială, cum ar fi ajutorul de bază (Grunnstønad) sau ajutorul de îngrijire (Hjelpstønad) pentru persoanele care necesită îngrijire, în funcţie de gradul de severitate al afecţiunii. Cota acestor drepturi bănești este actualizată anual în Parlament. Sistemul naţional de asigurare socială este finanţat parţial din impozite, parţial din contribuţia angajaţilor (7,8% din venitul brut / angajat sau 11% din venitul brut independent sau 4,7% din toate celelalte venituri, inclusiv pensii), respectiv din contribuţia angajatorilor (14,1% din venitul brut al angajatului).
Comunele norvegiene sunt principalele furnizoare de servicii sociale în Norvegia, cu competenţe largi în modelarea și adaptarea serviciilor și asistenţei în funcţie de nevoile locale, respectiv în evaluarea nevoilor și eligibilităţii individuale a cetăţenilor, în limitele unui cadru general predefinit de condiţii. Autorităţile locale sunt și cele care pot decide externalizarea și condiţiile de externalizare a unor servicii sociale către ONG și/sau furnizori privaţi. Autonomia și autoadministrarea comunală au în Norvegia o tradiţie multiseculară, datând de pe vremea vikingilor. În Norvegia există în total 435 de autorităţi locale. Circa jumătate dintre cheltuielile angajate de comune sunt finanţate din impozitele și taxele locale, alte 40% fiind finanţate din alocări bugetare centrale. Principalul venit al autorităţilor locale este impozitul pe venit. Impozitul mediu pe venit este de 28% din venitul brut, cu variaţii în funcţie de venit.
Majoritatea serviciilor sociale și medicale din Norvegia sunt gratuite pentru cetăţenii și rezidenţii legali. Cu toate acestea, există și o serie de servicii unde este necesară contribuţia beneficiarilor, cuantumul contribuţiei fiind dependent de resursele de venit și de proprietate ale acestora. Astfel, de exemplu, îngrijirea la domiciliu și asistenţa personală la domiciliu sunt acordate în mod gratuit.
Pentru alte servicii la domiciliu, cum ar fi ajutorul gospodăresc, sunt percepute contribuţii limitate. Pentru îngrijirea într-o instituţie staţionară, pacientul plătește 75% din venit, între NOK 7.000 (€ 884) și NOK 85.245 (€ 10.763), respectiv 85% din orice venit suplimentar, până la limita superioară a acoperirii complete a costurilor totale de îngrijire în instituţia staţionară respectivă.
Comentarii