Mi-a atras atenția azi un comentariu scurt, dar care încântă prin citatele alese și, mai ales, prin fragmentul din Cioran, adevărată declarație de dragoste pentru literatură.
Azi este Ziua mondială a cărții și a drepturilor de autor, o zi declarată de UNESCO la propunerea Spaniei. Unde, apropo, în 23 aprilie, fiecare cumpărător de carte primește și un trandafir.
Este o zi în care merită să ne imaginăm toate celelalte zile ale anului, zile când am citit cărți sau zile când cărțile ne-au lipsit, cu bucuriile și neliniștile lor, semne ale trecerii timpului și ale imaginației nesfârșite.
Ce poate să fie mai potrivit, cu această ocazie (neașteptată), decât un fragment din opera clasică a lui Mario Vargas Llosa, "Scrisori către un tânăr romancier", din capitolul numit "Prabola teniei":
"Pe la începutul anilor '60, la Paris, aveam un prieten grozav, pe Jose Maria, un băiat spaniol, pictor şi cineast, suferind de boala asta. Cînd tenia se instalează într-un organism, ea devine una cu el, se hrăneşte din el, creşte şi se întăreşte pe seama lui, şi e extrem de greu s-o expulzezi din trupul în care propăşeşte, pe care l-a colonizat. Jose Marie slăbea, deşi trebuia să mănînce şi să bea (lapte, îndeosebi) în permanenţă ca să potolească nevoile animalului sălăşluind în măruntaie, căci altfel răul de care suferea devenea insuportabil. Însă tot ce mînca şi bea el nu era pe gustul lui şi nici de plăcerea sa, ci ale teniei. Într-o zi cînd stăteam amîndoi de vorbă într-un bistrou din Montparnasse, m-a surprins cu următoarea mărturisire: „Noi facem o mulţime de lucruri împreună. Mergem la cinema, prin expoziţii, batem librăriile şi discutăm ore-n şir despre politică, filme, cărţi, prieteni comuni. Iar tu crezi că eu fac toate astea ca tine, din pură plăcere. Te înşeli. Eu le fac pentru ea, pentru tenie. Am impresia asta: că tot ce ţine acum de viaţa mea, acţiuni şi gînduri, nu le trăiesc pentru mine, ci pentru fiinţa aceea de dinăuntrul meu, căreia nu-i mai sînt decît un slujitor." De atunci, îmi place să compar situaţia scriitorului cu aceea a prietenului meu Jose Marie cînd avea în el o tenie. Vocaţia literară nu este o distracţie, un sport, un joc rafinat la care recurgi în clipele libere. Ci e o devoţiune exclusivă şi exclusivistă, o prioritate căreia nu-i poţi antepune nimic, o robie liber consimţită care face din victimele ei (din fericitele-i victime) nişte bieţi sclavi. Ca în cazul prietenului meu de la Paris, literatura devine o activitate permanentă, ceva care cotropeşte existenţa, care depăşeşte cu mult orele dedicate scrisului şi îmbibă toate celelalte activităţi, fiindcă vocaţia literară se hrăneşte cu viaţa scriitorului, aidoma prelungii tenii cînd invadează un trup. Flaubert spunea: „A scrie e un fel de a trăi." Altfel spus, cine şi-a conştientizat această preafrumoasă şi absorbitoare vocaţie nu scrie ca să trăiască, ci trăieşte pentru a scrie."
Comentarii