Eşecul statului modern sau ascensiunea post-politicii

Seria de atacuri teroriste din 2015 (în care aproape s-a realizat recordul negativ de tip "ziua şi atentatul", vezi aici şi aici), începând cu tragicul atac de la Charlie Hebdo, din Paris, de pe 7 ianuarie, continuând cu atentatul din gara capitalei turce, Ankara, de pe 15 octombrie, culminând cu măcelul de la Paris, din seara de 13 noiembrie, sunt secvenţe ce compun un calendar al dovezilor vii pe care le invocă adepţii controlului inteligent total al societăţii contemporane.

Povestea este însă ţesută cu aţă albă de către structurile ce investesc financiar şi propagă neo-panoptismul controlului social prin inteligenţă artificială. Dacă enormele cantităţi de informaţie de supraveghere structurată acumulate de primele puteri financiare, militare şi informaţionale ale lumii nu ajută pentru a evita tragediile teroriste, atunci înseamnă că mergem pe o premisă falsă. Neo-panoptismul supravegherii artificiale realizat prin culegerea de meta-date, prin procesările de tip big-data şi analizele cu tehnici data-mining nu este eficient în campaniile anti-terorism, pentru că anti-terorismul este încă o afacere de familie a statelor contemporane, falimentare în faţa valului de violenţe. 

În discreţie, departe de campaniile mediatizate anti-teroriste, structurile ce investesc şi propagă neo-panoptismul controlului social prin inteligenţă artificială ajung să depăşească graniţele unui stat, chiar dacă vorbim de state precum SUA sau China. Ele se extind internaţional şi valorifică eşecul statelor moderne în politica şi relaţiile internaţionale, cultivând un nou tip de reţea a supravegherii. Opusă reţelei publice de tip internet, utilizându-i însă infrastructura, lucrând cu cele mai puternice capabilităţi de procesare (de ordinul milioanelor de Terabytes), mecanismul neo-panoptic om-maşină-inteligentă este un stadiu avansat al arhitecturii dinamice web3.0. 

Neo-panopticul om-maşină-inteligentă nu doar că a depăşit graniţele datelor de relaţie şi de semnificaţie asupra operaţiilor realizate de către oameni prin intermediul arhitecturilor artificiale, ci atacă cel mai important atribut al societăţilor şi statelor ca forme de guvernare, cel de organizare politică suverană. Statul contemporan a ajuns o fantomă ce bântuie neputincioasă în celula strâmtă pe care neo-panoptismul i-a alocat-o. Statul declară că respectarea legii, a drepturilor omului, a contractualităţii, a cetăţeniei şi a spaţiului public sunt principalele sale misiuni, în timp ce structurile de supraveghere nu fac altceva decât să ducă războiul informaţional intensiv până la cea mai simplă cartelă de transport în comun sau operaţie de achiziţie online. Scopul (intrinsec) al acestei ofensive a instrastructurii de inteligenţă artificială este acela de a cunoaşte oamenii tot atât de bine precum oamenii cunosc maşinile inteligente ce care le-au creat. Replicarea macanismului om-maşină-inteligentă într-un dublu mecanism  om-maşină-inteligentă-om, prin care relaţiile sociale vor fi absolut total supravegheate şi controlate prin inteligenţa artificială, acest coşmar distopic poate să pară lovit de exagerare, dar asta nu înseamnă decât că viteza cu care are loc acest fenomen este foarte mare în raport cu capacitatea noastră de a formula critică socială şi înţelegere publică. 

Să punctăm cum şi cât de repede a evoluat arhitectura artificială web (conform Lifeboat Foundation, organizaţie neguvernamentală şi non-profit ce încurajează strategiile defensive în faţa riscurilor ingineriei genetice, nanotehnologiilor, roboticii şi AI - inteligenţei artificiale -):

Web 1.0 a fost prima generație de Web.

În timpul acestei faze, accentul s-a oprit asupra construirii Web-ului, făcându-l accesibil şi comercializabil. Interesul a fost centrat pe protocoale, cum ar fi HTTP, limbaje de tip HTML și XML, dezvoltarea ISP-urilor, dezvoltarea primelor browsere Web, structurarea primelor platforme de dezvoltare web şi a instrumentelor open-web-software, cum ar fi Java și Javascript, crearea de site-uri Web, comercializarea modelelor de afaceri între Web şi Web și creșterea portalurilor.

Web 2.0 este o etapă denumită iniţial prin termenul propus de O'Reilly Media în 2004.

Web 2.0 reprezintă a doua generație de servicii bazate pe Internet, cum ar fi: site-uri de socializare, bănci de date wiki, instrumente de comunicare şi grupare a comunităţilor – servicii care pun accentul pe colaborarea online şi partajarea în rândul utilizatorilor. Se poate adăuga la această definiție o altă tendință care a reprezentat un factor major în apariţia Web 2.0: apariția arhitecturii internetului mobil și a dispozitivelor mobile (inclusiv telefoane cu cameră foto), ca o platformă nouă majoră de distribuire a facilităţilor Web.

Web 3.0, iniţializat printr-un termen inventat de John Markoff, în New York Times, în 2006, se referă la o a treia generație de Web ce funcţionează tot pe servicii Internet, dar constă în gestiunea meta-datelor totale asupra utilizării colective de facilităţi online, gestiune ce ar putea fi numită "Web Inteligent". Serviciile de acest tip cuprind: interpretările  web-semantice, micro-data, emulările limbajului natural, analizele data-mining, modelele data-learning, modelările prin agenţi şi tehnologiile AI - de inteligență artificială – toate aceste facilităţi urmărind gruparea şi înțelegerea informațiilor în scopul de a oferi o experiență de utilizare mai productivă, intuitivă, directă şi artificial-umană pentru useri, reproducând până la limita naturalului comportamentul uman.

De unde a pornit această arhitectură artificială? Din raţionalitatea şi creativitatea omului, din logica relaţiilor de comunicare la distanţă. Unde a ajuns? La o criză strict politică, aceea a suveranităţii guvernării statelor, căci funcţionarea aplicaţiilor şi mecanismelor de inteligenţă artificială nu este deloc legată de legislaţiile naţionale sau supranaţionale, răspunzând doar nevoilor de supraveghere neo-panoptică. Fără să fie în sine distructivă, această nouă formă de supraveghere este post-politică. Este o dovadă a amneziei oamenilor, o rapidă uitare inexplicabilă a legăturilor dintre scopuri, mijloace şi valori sociale ultime. amnesiadotcom.

Evoluţia aproape instantanee (la scara istoriei) a tehnologiei bazate pe inteligenţă artificială, în perioada ultimilor 30 de ani, dar mai ales în cea a ultimilor 15 ani (pentru serviciile Web), a fost precedată de cele două modele ale controlului modern, cvasi-perfectele modele ale supravegherii în format panoptic şi în cel sinoptic. 

Michel Foucault descrie clar sistemul panoptic (în A supraveghea şi a pedepsi, Naşterea închisorii, Ed. Paralela 45, 2005):

Principiul Panopticonului este cunoscut: la periferie, o constructie inelara; în centru, un turn prevăzut cu ferestre largi ce dau spre faţa interioară a inelului; cladirea periferică este împarţită în celule ce ocupă întreaga grosime a construcţiei; acestea au, fiecare, câte doua ferestre, una spre interior, catre ferestrele turnului, cealaltă spre exterior, permitând astfel luminii să strabată celula dintr-o parte în alta. E suficientă în aceste conditii plasarea unui supraveghetor în tumul central, iar în fiecare celulă închiderea unui nebun, a unui bolnav, a unui condamnat, a unui muncitor ori a unui şcolar. Datorită efectului de contre-jour din turn, pot fi observate, decupându-se cu precizie în lumină, micile siluete captive aflate în celulele de pe circumferinţă. Câte cuşti, tot atâtea mici teatre, în care fiecare actor e singur, perfect individualizat şi în permanenţă vizibil. ... De aici, efectul major al Panopticului: acela de a induce în deţinut o stare conştientă şi permanentă de vizibilitate ce garantează funcţionarea automată a puterii. De a face ca supravegherea să fie permanentă în efectele sale, chiar dacă e discontinuă ca acţiune; ca perfecţiunea puterii să tindă să facă inutilă actualitatea exercitării ei; ca acest aparat arhitectural să fie o maşină capabilă să creeze şi să întreţină un raport de putere independent de cel care exercită această putere; pe scurt, ca deţinuţii să fie prinşi într-o situaţie de putere ai cărei agenţi să fie ei înşişi.

Asta era acum o sută de ani. Peste mai mulţi ani...

Zygmunt Bauman explică mecanismul supravegherii sinoptice din lumea dominată de mass-media şi raportul global-local (în Globalizarea şi efectele ei sociale, Ed. Antet, 2005):

Synopticul este prin definiţie global; acţiunea de a supraveghea îi desprinde pe paznici de localitate...El nu are nevoie de forţă - prin seducţie el îi face să urmărească. Cei puţini, pe care îi urmăresc urmăritorii, sunt aleşi cu mare grijă, cum spune Matiesen: Ştim cam căror persoane li se permite să pătrundă din afară în mass-media şi să-şi exprime opiniile. O serie de studii norvegiene şi internaţionale ai demonstrat că, sistematic, acestea aparţin elitelor instituţionale. Cei care intră sunt, sistematic, bărbaţi, nu femei, provenind din înalte sfere sociale, oameni cu putere în viaţa politică, în industria privată şi în administraţia publică. ... În Panoptic, localnicii aleşi îi urmăreau pe alţii, iar înainte de Panoptic membrii de rând ai comunităţii locale îi urmăreau pe cei aleşi din mijlocul lor. În Synoptic, localnicii îi urmăresc pe cei de dimensiuni globale.... 

Asta era acum douăzeci de ani. Între timp...

În plină modernitate târzie, după boom-ul reformei sociale produsă de mass-media participativă şi de globalizarea accelerată, noua realitate a inteligenţei artificiale aduce un nou actor specific în scena politică de azi, actor ce este atât local cât şi global: avertizorul. El este cel care se află în organizaţiile neguvernamentale (căci statul este slab), renunţă la confidenţialitate (căci pe asta de bazează supravegherea modernă), crede în contagiune emoţională naturală (cu accent pe etica acţiunilor), merge să ocupe fizic spaţii (şi se organizează pentru asta în grupări de Ocuppy). Şi, mai ales, este dincolo de Web 3.0. O posibilă explicaţie pentru numele cu care s-a semnat impersonal şi Edward Snowden, CitizenFour.

Documentarul premiat cu Oscar conţine o declaraţie despre trecut şi prezent:

Edward Snowden: "Îmi aduc aminte ce era internetul înainte de a fi supravegheat. Nu a existat niciodată în istoria umanităţii ceva comparabil. Copii dintr-o parte a lumii puteau discuta, de la egal la egal, sau, într-un anume fel, puteau da un respect egal ideilor şi cuvintelor lor, cu experţi din celălalt capăt de lume, despre orice subiect, oriunde, oricând, mereu. Era liber şi fără bariere. Am văzut micşorarea, declinul şi mutarea acestui model spre ceva unde oamenii îşi moderează opiniile. ... A devenit ceva previzibil, ne aşteptăm să fim supravegheaţi. Multe persoane cu care am vorbit sunt atente la ce scriu în motorul de căutare pentru că ştiu că sunt înregistrate. Aceasta le-a limitat câmpul de explorare intelectuală... "

În secvenţele cheie ale documentarului se găsesc trimiteri la mecanismele de supraveghere neo-panoptică, dar întrebările cele mai importante sunt încă departe de a primi răspunsuri. 

Se recomandă vizionarea nepărtinitoare a documentarului, dar şi a comentariilor avizate de la noi (suntem răi de la natură şi, prin urmare, trebuie să fim ţinuţi sub control? - întreabă Cristian Pârvulescu -).