Am participat recent la o dezbatere interesantă asupra unei cercetări doctorale despre reprezentarea femeilor în politica parlamentară din Europa, cu accent pe cazul Parlamentului român. Doctorand în ştiinţe politice, Emanuela Gârboni este foarte aproape de a scrie concluziile finale ale cercetării sale doctorale, între care se află una dintre cele mai interesante observaţii: participarea şi reprezentarea politică a femeilor în plan parlamentar este dependentă de maniera în care bărbaţii şi femeile se poziţionează diferenţiat în raport cu fenomenul corupţiei. Nu este singurul factor care dezechilibrează participarea politică pe genuri, dar este unul ce pare a fi explicativ, femeile fiind mai reactive la mesajele publice despre corupţie. Sau, cu alte cuvinte, bărbaţii privesc politica ceva mai simplist, ca într-un joc economic în care asumarea unor riscuri de a investi presupune un anume rezultat în termeni de câştiguri. Ei sunt şi mai curajoşi să intre în jocul acesta economic, în care se riscă mult (prin încălcarea regulilor în afacerile publice) dar unde se şi câştigă pe măsură (avantaje, bani, alteori înjurături sau dosare...). Femeile însă, realitatea statistică o arată, sunt mai sceptice, mai puţin dispuse să investească şi să-şi asume riscurile mari ale politicii, preferând să nu se arunce prea tare la marile câştiguri ale acestui "antreprenoriat" politic, nepretându-se la riscurile implicite ale acestui joc cu miză mare.
Cazul primarului de Craiova rămâne o excepţie ce nu face decât să sublinieze tendinţele generale. Bărbaţii ocupă marea majoritate a poziţiilor politice cheie din România, asumându-şi cu tărie riscurile vieţii politice partidiste. Partidele îi atrag pe cei mai veleitari şi energici domni din comunităţile noastre, îi integrează rapid, îi instalează frumos în funcţii şi candidaturi, îi montează în cadrul public şi în circuitul economic al vieţii interne de partid, îi învaţă cu grijă să bobineze clişee politice şi, în acelaşi timp, să se consume la focul mic al constrângerilor şi al degradării imaginii lor de foşti oameni liberi, până când ajung să se aprindă şi să ardă până la scrum, stingându-se în plictisita uitare a publicului. Oamenii care vin în partide uită pur şi simplu cum e să te exprimi liber, îşi asumă constrângerile unei aşa-zise discipline, ajung să vorbească cu cuvinte de plastic şi să se uite la cei care votează cu ochi ce privesc în gol.
Vasile Dâncu, Vice-premier în actualul guvern, înainte de toate profesor de sociologie, comentează pe larg într-un recent editorial al Revistei Sinteza despre moartea partidelor. Cu cifrele pe masă: 73% din români au o părere foarte proastă despre partide, iar 92% nu mai au încredere în ele. Iar observaţia subsecventă, amară şi aceasta, este că o parte a românilor găsesc să reacţioneze natural la această stare de fapt printr-o nostalgie zaharisită faţă de trecutul comunist de până la schimbarea regimului din 1989. Oamenii vorbesc la mishto despre tehnocraţi, urăsc partidele, înjură politicienii, merg tot mai puţin la vot, se distrează tot mai rar de prostiile vorbite prin studiouri, pun tone de speranţe la soclul noii statui a salvatorului anti-corupţie, în timp ce dezbaterea adevărată pe proiecte concrete aproape dispare din mediul public. În tot acest timp, în partide, acolo unde se află generatorul circuitelor toxice ce pervertesc viaţa publică, acolo se află mici grupuri organizate aproape mafiot, în general băieţi deprinşi cu mişcările subterane şi netransparente, care stau bine de tot spate în spate şi îi tot împing pe ceilalţi (naivi) spre mărginimile centrelor de putere. Ei bine, acolo, în micile grupuri ce deţin controlul partidelor, se află cea mai dură scoală politică, un fel de Legiune Străină a politicii româneşti, unde cei care trec toate testele devin eroi super-pregătiţi pentru guerrilla politică, pentru că, nu-i aşa, riscurile sunt mari în politică, la fel şi beneficiile de cules.
Sebastian Ghiţă s-a apărat azi în plenul Parlamentului spunând că nu putem să trăim, întreaga ţară, ca într-o închisoare, formulă generică prin care se traduce cifra de 4 milioane de români care ar fi urmăriţi de DNA (cifră avansată de Ghiţă). În loc să vorbim despre cunoaştere şi comportament politic, de interese publice, cât reuşim fiecare dintre noi, zâmbim amar de tupeul parlamentarilor de tip Ghiţă, dorindu-ne să scăpăm cumva de aceşti parlamentari, dar atât. În loc să reacţionăm la poveştile de adormit copii din mass-media, suntem tăcuţi şi acceptăm să se audă doar vocile discordante ale politicienilor de carton. Cum e şi la Timişoara, oraş în care dezastrul administraţiei locale este net acoperit de ţipetele dezlanţuite ale acestui primar cu expresii ciudate, cel care oscilează între mania persecuţiei şi gravele accente autocrate. La fel se întâmplă în aproape fiecare organizaţie de partid: oameni plictisiţi şi dezamăgiţi, dominaţi şi înfricoşaţi de micul grup de gălăgioşi ce ţin bine de tot frâiele puterii interne. Aşa cum arată cercul vicios al puterii locale, tot aşa sunt şi cercurile vicioase din interiorul partidelor. E aproape şocantă asemănarea. Cât de mult diferă reţeaua ocultă de funcţionari ce funcţionează la nivelul unu şi doi azi în primărie față de reţeaua micului grup de șmecheri ce controlează organizaţiile poltice locale? Cum o să se cureţe Primăria din Timişoara, prin nevoinţa oamenilor şmecheri din nucleele partidelor? Sau, cumva, cu tehnocraţii liberi şi independenţi, nişte glumeţi în felul lor? Cum o să evolueze partidele? Căci fără evoluţia lor nimeni nu poate aştepta evoluţia administraţiei. O să cureţe DNA aşa de mulţi corupţi încât o să schimbe regulile jocului? Puţin probabil, deşi speranţa asta îi seduce pe mulţi.
Limbajul funcţionează ca o proiector magic prin intermediul căruia se proiectează, cu dublu sens, cunoaşterea şi imaginaţia, emoţiile şi talentele, intenţiile şi aşteptările fiecăruia dintre noi. Prin ceea ce spun, oamenii se înfăţişează într-o formă reprezentativă concretă, se exprimă inteligibil faţă de ceilalţi şi îşi negociază reciproc individualitatea şi socialitatea. Unii politicieni simt puterea cuvintelor, puţini dintre ei. Majoritatea, băieţii şmecheri, nu cred nimic din ceea ce cuvintele transmit, pentru ei doar gesturile sunt relevante. Pentru ei, cuvintele sunt făcute pentru a ascunde sensuri, nu pentru a le arăta. Aceşti băieţi sunt pseudo-polticieni, sunt în fapt brokeri de putere ce joacă un joc antreprenorial al accesului la resurse, de orice tip.
Practic, în nucleele partidelor nu se comunică. Se plimbă expresii de carton şi clişee ale excepţionalismului intern, sau, alteori, se ţipă. Iar deciziile se iau pe tăcute, schimbându-se tactic semne şmechereşti, repetându-se ciclic etapele penibile ale măririi şi decăderii politicienilor fără agendă publică.
Am adus vorba, într-o discuţie recentă (de campanie), despre percepţia publică asupra partidelor, moment în care reacţiile au fost complet indiferente. O defazare care indică, pentru cine are răbdare şi instrumente de diagnoză, de unde va începe reforma buclei infinite în care ne aflăm.
Iată un joc de cuvinte, bine făcut, bine adresat, care a stârnit azi un adevărat scandal diplomatic:
Comentarii