Anunțul despre organizarea unui posibil miting de susținere a premierului Viorica Dăncilă (propus chiar de PSD Timiș) a încins tastaturile, a dus la excese de limbaj, i-a facut pe băieții talentați din presă să fie și mai plini de ei, iar pe colegele de partid ale doamnei prim-ministru le-a făcut să-și pună întrebarea, probabil, dacă mai e cazul să stea acasă și să mai suporte gălăgia politică făcută de bărbați, cât timp ei ocupă majoritatea pozițiilor politice strategice și au salariile cele mai bune. Am citit o singură poziție critică ce condamnă ieșirile împotriva premierului Viorica Dăncilă, în care Alina Mungiu-Pippidi spune în clar "Bărbații nu sunt înjurați ca femeile atunci când obțin poziții... Sunt în realitate niște mizerabili, ăsta-i adevărul".
Povestea relațiilor de gen, cu o puternică notă de dominație asupra femeilor, este fără sfârșit, cel puțin așa se vede acum în societatea noastră. La fel ca și sentimentul masculin asumat, cel ce privivește autenticitatea acestei dominări, percepute ca legitimă de către români.
Într-unul dintre textele de referință ale studiilor de gen, dedicat explicării etapelor și nivelului de maturizare atins în mișcarea feministă globală din lumea occidentală, se vorbește despre feminism și post-feminism ca despre un amplu curent al mișcărilor politice de secol XX, un curent al acțiunii politice, al faptelor femeilor pentru ieșirea din complexul dominării. Alain Tourain vede în feminism un ingredient fundamental al politicii contemporane.
De bine, de rău, nu găsim prea mulți politicieni ai opoziției căzuți în capcana misogină a atacurilor țintite asupra premierului pe motiv de apartenență la Lumea femeilor.
Șeful PSD a făcut cea mai interesantă numire pentru poziția de prim-ministru al guvernului, propunând-o pe președinta organizației de femei din PSD, europarlamentar afiliat familiei euro-S&D. Și femeie, și parlamentar de Bruxelles și Strasbourg, semnalul public transmis de această numire a fost unul cum nu se poate mai echilibrat, pro-feminist și proeuropean (așadar, o numire cu puternică notă de imagine).
Înainte de a aduce critici celei care ocupă funcția de premier în România, de cele mai multe ori cu vădită intenție de discriminare pe criteriul genului, poate ar fi bine să vedem că Vâlcov este autor de politică fiscală, ascuns undeva prin sediul partidului de la guvernare, că deciziile cheie ale Guvernului nu se iau în palatul Vicoria, ci în biroul președintelui Camerei Deputaților, că mulți dintre cei mai glorioși politicieni de prim nivel nu sunt nici pe departe bărbați curajoși, demni și mândri, așa cum pretind să fie recunoscuți, ci mai degrabă iepurași fricoși, ascunși după șeful de la județ sau de la centru, cu zero imaginație politică și idei pentru subiectele de pe agenda publică.
Chiar nu e cazul să discutăm de greșelile de vorbire sau de protocol ale șefei Guvernului. Dacă ne cantonăm la acest nivel, rămânem în preistoria politicii. Un nivel care vorbește doar despre machismul societății, o rămășiță contemporană a politicii de forță a bărbaților față de femei, reificare a societății arhaice, în care unul dintre genuri presupunea dreptul de control asupra celuilalt.
Chiar dacă am întoarce realitatea și chiar dacă ne-am închipui că premierul Viorica Dăncilă ar beneficia de susținere publică și de mesaje de încredere și încurajare, probabil că ar fi simplu de intuit că multe dintre caracteristicile politicii guvernamentale ar rămâne constante. Asta pentru că politica executivă nu este cu adevărat în mâinile celei ce deține funcția de prim-ministru, ci este la Dragnea. Probabil că cea mai mare nemulțumire publică, în această privință, e legată tocmai de transparenta supunere a premierului față de deciziile șefului PSD. Să nu uităm însă că cei doi premieri anteriori au pierdut în fața lui Dragnea, fiind definitiv compromiși și alunecând brusc pe panta pierderii susținerii politice din momentul în care s-a deschis conflictul lor cu Dragnea.
Nu are sens să asimilăm situația femeilor politiciene de la noi cu situația din alte țări, suntem foarte particulari, pe cât este și societatea de misogină, descentrată și machistă. Șansa unei femei de a fi numită prim-ministru se transformă la noi într-un nou prilej de consolidare a percepțiilor stereotipe, toate convergând spre afirmarea unui drept natural al bărbaților, titulari ai unui implacabil destin public, pus în evidență tocmai prin inadevcarea femeilor pentru viața politică, mai ales pentru strategiile de putere, cum tind să creadă politicienii de gen masculin. E șansa bărbaților cu sânge machist să găsească noi și noi motive de îndreptățire pentru sentimentul lor de superioritate (bolnavă).
Chiar dacă, să spunem, Viorica Dăncilă s-ar declara adeptă a mișcării #MeToo, probabil că și atunci reacția învățaților țanțoși de la noi ar fi la fel de misogină, formulată tot în termeni sexiști, legată de coafură sau gesturi ceremonioase greșite.
Însă, dacă o majoritate a femeilor din PSD ar adera public la mișcarea #MeToo sau la altă mișcare feministă, atunci probabil că unor domni din pozițiile cheie ale partidului nu le-ar mai veni să neglijeze faptul că există o prim-ministră, ar comunica direct cu aceasta, ar căuta calea spre soluții consensuale. Inclusiv șefului PSD poate că i-ar veni idei noi, mai puțin favorabile celei pe care a propus-o să conducă actualul guvern.
Dacă mesajul dat de vocile femeilor foarte cunoscute, militante pentru cauza feministă, ar fi prezent și în PSD, probabil că atunci hazul și ironiile grotești față de prim-ministră s-ar atenua, simultan cu diluarea mitului supra-puterii machiste a șefului PSD.
Ce-ar mai spune criticii sexiști dacă la PSD ar fi invitată Madonna? O astfel de voce poate să apară oricând, atac direct la Dragnea.
Comentarii